Definire de reper

Suntem alfa şi omega,

un întreg predefinit,

Regăsiţi prin întâmplarea

adevărului dosit,

Dintr-o vreme neştiută

m-ai purtat, cu dor, în gând

Aşteptând o întâmplare

dintr-un prea firesc curând.

Când, şi cât, şi în ce formă,

timpul se va vrea urni?

Te-ntrebai în miez de vise,

fără a te mai gândi,

Dar voiai ca începutul

să îl ştii ca pas al meu,

Ca, apoi, continuarea

să o ai atu mereu.

Şi aşa a fost să fie,

cu îndemn ispititor,

M-am lăsat cuprins în tine,

devenind nemuritor,

Punând semn profund, hotarnic,

existenţial reper

Înspre-acel întotdeauna,

niciodată efemer.

Mult prea clar acum e totul

şi-ţi e clar cum îţi doreşti

Să fii una cu-nceputul

definirilor lumeşti,

Să îţi iei cât e nevoie,

ritmul să ţi-l ai cum vrei

Punând clipelor însemne

şi speranţelor temei.

Între alfa şi omega

va fi simplu de ales

Când puncta-vei începutul

cu totalu-i înţeles

Tu lăsându-mi să ştiu totul,

cheia porţii să mă simţi,

Unduindu-te ca valul

când urmarea o presimţi.

Punct punând în calendare,

evitând să îl ignori,

Vei lăsa totuşi speranţei

visul unor noi fiori,

Ziua, în plină lumină

soarele îl vei umbri,

Noptea, sub umbriri de stele

ca o stea vei străluci.

Iar în zori, după furtună

nume nou va fi să ai,

Prin contraste de cutume

rosturi umbrelor să dai,

Prevalâdu-te de-al clipei

rol, cu totul novator,

Timpului vei fi deviză

şi motiv de viitor.

Mai mereu, ca întâmplare

te vei şti consemn concret

Începutului de noapte

fără urme de regret,

Evidenţei definite

de mai mult şi mai frumos,

De trăire a-mplinirii

în urcuş vertiginos.

Crucialele repere

Mereu găseşti să-ţi pui câte-o-ntrebare
Chiar dacă ştii că are rost banal,
Însă tot uiţi, tot mai mereu, se pare
Să-ţi ai reper momentul crucial.

Vii printr-un timp ticsit de amănunte
Ce drumului i-au dat un vag contur,
Lăsând idei ce-au vrut să se confrunte
Cu rolul decăderii în sperjur.

Şi fugi, tot fugi, crezând că fugi de mine,
Sau crezi că adevăruri îţi ascund
Când tu, de fapt, mă vrei simţit în tine,
Mă vrei năvalnic, posesiv, profund.

Dorul de vise îţi acordă şanse
Pe tine, prin ce eşti, să te-nţelegi,
Punându-te-n răscrucile de transe
Ce sunt fărădelegi mizând pe legi.

Dar limita firescului nu piere
Când faptelor te dai cu concret,
Lăsându-mi sânii praguri şi repere
Realului discret şi indiscret.

Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.

Definitiv, ca semnătură

M-am încrustat în tine fără milă,
Aşa cum toată viaţa ţi-ai dorit
Din vremea când erai doar o copilă
Ce timpul şi-l avea nelămuit.

Mă simt vizat de orişice dorinţă,
Mă simt reper în gând şi în simţiri,
Şi piedestal de vis şi năzuinţă
Spre regăsirea-ţi marii definiri.

În sunt prezent în graba matinală
Şi-n timpul drămuit de-al zilei pas,
Chiar şi-n privirea ta raţională
Ce-n obligaţii încă a rămas.

La limită, când ziua fuge-n noapte
Mă simţi venit din noaptea cu-amintiri
Ţinând să ştii că îţi voi fi, prin fapte,
Motivul de elocvente împliniri.

Şi iar mă ştii ca existând în tine,
În sânge şi în carne încrustat,
Definitiv, aşa cum se cuvine
Celor ce clipei s-au împreunat.

Făurire de schimbare

Semnelor de schimbare,

Deliei

Timpul părea că are o măsură
Ce depăşea al clipei înţeles,
Lăsând trăirea fără anvergură
Şi chiar fără motiv de interes.

Ai apărut din umbre de lumină
Ştiindu-te mergând pe-acelaşi drum,
Fiind şi tu, cum alţii spun, de vină
Pentru trecutul mult pierdut în fum.

Şi toate s-au făcut a fi chemare
Spre drum cu rost concret, predefinit,
Ce nu-şi avea sfârşit într-o-ntrebare
Ci chiar în adevăru-i clar finit.

Mi te-ai dorit reper de întâmplare,
Voindu-mă în tine încrustat,
Ca să-ţi devin, venind din depărtare,
Un adevăr de nimeni contestat.

Şi toate s-au pornit în mare grabă,
Recolorând al zilei răsărit
Cu-n evident răspuns dintr-o silabă
Când îţi eram, în tine, definit.

În ritmul vieţii te lăsai pătrunsă,
Dorindu-mi un avânt tot mai profund,
Ca orice taină, ce-o aveai ascunsă,
De-mi fi-va întrebare, să-i răspund.

Uitând de ochii grabnic vorbitori,
Te-ai vrut, şi-ai fost, mereu făuritoare
De patimi, de plăceri şi de fiori,
Mereu altfel, cu gânduri schimbătoare.

Timpu-i trecut şi totul e schimbat,
Dar semnele-s rămase la vedere,
În gândul tău sunt veşnic încrustat
Şi-n pântec, îmi simţi urma, cu plăcere.

Atipica simplificare

Să te duc, iubito, vreau, la munte,
Într-un fel ce nu-l explic, atipic,
Vreau să te dezbrac de amănunte,
Gândul prea complex să îl simplific.

Şi, simţind răcoarea pe-nserate,
Tu să-mi fii supusă şi fierbinte,
Dându-mi definiri controversate
Faptelor ştiute dinainte.

Dintre toate câte ne-au fost date,
Vise să avem de împlinit,
Fără de cuvinte căutate
Sau de timp, de-a dreptul, irosit.

Să te duc, iubita mea, la munte,
Într-un loc ştiut numai de noi,
Să-mi dispară cutele din frunte
Întru nemurirea vieţii-n doi.

Numai noi să ştim, în miez de noapte
Că nimic nu poate fi schimbat,
Şi vom fi săvârşitori de fapte
Spre o cale simplă de urmat.

Evidenţe de motiv

De-atunci, din noaptea iernii,

Gabrielei

Iarna părea că e deja trecută,
Se tot grăbeau luminile în zori,
Când încă-mi prea erai necunoscută
Dar dornică de fapte şi fiori.

Dintr-un nimic rămas în altădată
S-au regăsit ideile-n consens,
Ca totul printr-o faptă întâmplată
Să definească rostul altui sens.

Hainele-au curs, uitate, pe podele,
Mi te-arătai, concret, aşa cum eşti,
Privită şi de cerul plin de stele
Cu-al lor motiv de-a da, continuu, veşti.

În ochii tăi, făcliile aprinse,
De adevărul ce prindea contur
Punea accent pe visele convinse
Că pot fi vinovate de sperjur.

Şi m-ai grăbit, cu-n simţ de profunzime,
Să-ţi fiu pătruns, firesc, definitiv,
În trupu-ţi ce voia să mă imprime,
Păstrându-mă, mereu, ca laitmotiv.

Aveai în pântec dorul şi dorinţa
De-a trece praguri şi-a urca mereu,
Redefinind, prin tot ce-i dat, voinţa,
Şi să îţi fiu, de-a pururi, panaceu.

În rotunjimi de coapse arcuite
Zvâcnind în ritmul sensului firesc,
Spre evidenţa clipei infinite,
Pus se simţea însemnul omenesc.

Şi ţi-am rămas în carne şi în sânge
Definitiv consemn de rost şi vis,
Ca nimeni să nu poată a te-nfrânge
Cât orizontul vieţii-ţi e deschis.