Din seara întâmplării,
Claudiei
În toamna cu schimbări prea importante,
Când mă credeam cu totul rătăcit,
Când veștile-mi veneau prea disonante,
De nicăieri trăirii te-ai ivit.
Puține-au fost ideile abstracte
Ce se voiau deschidere de drum,
Că altele, concrete și exacte,
Le-au aruncat în urmele de scrum.
Era deja, în juru-ne doar ceață,
Vânați fiind de-al dimineții frig
Ce îngropa dorințele în gheță
Singurății să îi dea câștig.
Ne amăgeam, spunând că e departe
Momentu-n care vom sări un prag,
Ca dincolo de viață și de moarte
Să dăm nehotărârea în vileag.
Dar timpul, prin motivele extreme
Fire în patru-a vrut a împleti,
Punându-ne în față vechi dileme
Să le putem temeinic defini.
Și încă era toamnă... Drum prin ceață
La ceas de seară mi l-a vrut parcurs,
Ideea că o nouă dimineață
Va fi instanța unui nou recurs.
Așa s-a vrut, tot într-un prag de seară
Să nu mai fii cuprinsă de-ntrebări,
Simțind că viața-n forma ei primară
E plină de ispite și chemări.
Cu trupul tremurând, nehotărârea
Ți-ai alungat-o între vechi trăiri,
Luându-ți martor sacru hotărârea
De-a fi stindard al clipei de-mpliniri.
Și cum nimic n-avea spre-mpotrivire,
Păream a fi la margine de lumi
Când mă simțeai, trecând fără oprire,
De pragul ce doreai să ți-l asumi.
În jur n-a fost chiar nimeni să ne vadă
Când mă-ncrustam în pântec drept însemn
Și sânii mi-i lăsai întru dovadă
Că-ți e dorința adevăr solemn.
În clar consens cu spusele concrete,
Într-un sfârșit de toamnă schimbător,
Pornirile au vrut să se repete
În tot firescul mult convingător.
Iar repetarea și-a dorit urmare,
Și totul cum a vrut s-a petrecut,
Ascuns, sub paravan de întâmplare,
Prezentu-n viitor s-a prefăcut.
Prin semnul iernii ce-ncepea să vină
Semnul de simțeai c-a încolțit,
Dându-ți de știre pavăza divină
Ce-n tine-n mod lumesc s-a înzidit.
Simplu, Liei
N-aveam trecut de nici măcar o clipă,
Doar gândul ne-avusese în idei,
Când n-ai mai vrut a timpului risipă
Şi m-ai dorit, prin faptă, ca temei.
Nici vorbele n-au fost prea multe spuse,
Când, goi, în crucea vieţii ne-aşezam,
Voindu-ne dorinţele reduse
Împreunând ceea ce-n fapt eram.
Trecusem pragul, mă ştiai în tine,
Sânii-ţi voiai de pieptul meu striviţi,
Simţind că e normal şi se cuvine
Să fim, şi prin urmare, reuniţi.
În profunzimi, în pântecu-ţi fierbinte,
M-ai vrut ca semn rămas definitiv,
Când şoaptele-ţi lipsite de cuvinte
Aveau acea idee ca motiv.
Şi-am devenit o primă semnătură
În cartea ce ştiai că o să fii,
Dar şi model concret de anvergură
A ceea ce, fireşte, astăzi ştii.
Din visul trecutului,
Ionelei
Din începuturi mi te-ai vrut mireasă,
Și nu te-ai vrut fugind spre nicăieri,
Făcându-mă să spun că nu îmi pasă
De tot ce-a fost trecutu-mi cu poveri.
Aveai știute multe amănunte
Și ți-ai dorit mai mult să mă cunoști,
Când hoinăream pe crestele de munte
Ca nu cumva să nu mă recunoști.
Gestului meu pe loc ai vrut răspunde
Când pragul de-nceput ți-l arătam,
Sub haine nevoind a te ascunde,
Lăsându-mă să iau tot ce voiam.
N-aveai motiv să vrei să ne oprească
Un amănunt de alții inventat,
Știind că și pornirea mea-i firească,
Cum și momentul faptei ne e dat.
Nu ne-am oprit, aveam doar o dorință
Să ne rămânem veșnic amintiri
Având neprihănirea în conștiință
Ca pas dintâi al unei mari iubiri.
Al tău eram și mă păstrai în tine,
Lipsindu-te de teama de urmări,
Ca eu să știu că tu-mi vei aparține
Chiar și de viața ne-ar sorti schimbări.
În sânge m-ai înscris, pe totdeauna,
Ca și însemn complet identitar,
Să nu mai poată ura sau minciuna
A te dori cu rol duplicitar.
De-atunci, zi după zi, fără sfială
Vederea lumii nu te-a mai oprit
Să fii dorinței, în simțiri, loială,
Dându-mi dovezi că sunt mereu dorit.
Zi după zi, și noapte după noapte,
Împreunării drumuri îi găseam,
Când sânii tăi, ca două mere coapte
Motiv de regăsire ni-i aveam.
Nu te voiai s-asculți de-mpotrivirea
Celor ce-n cale te puteau opri,
Voiai să știi că-ți împlinești menirea
Fiindu-mi dar în fiecare zi.
Și mi-ai fost dar și-ai fost dăruitoare
De clipe cu urmări firești de rod
Prin corolarul lacrimei de soare
Ce morții îi devine eșafod.
Mereu a fost continuă chemarea
De-ați desluși al viselor mister
Și a găsi în ceruri împăcarea,
Când pântecu-ți m-avea în el reper.
Cum și-a dorit așa s-a dat să fie,
Chiar îngerii și l-au avut altar,
Și mi s-a vrut și mie bucurie
Și pază contra trecerii-n zadar.
A fost motiv de vise și dorință
Și-a fost context de gând înălțător,
De elocvență-n fapte și-n credință,
De viață, totdeauna, dătător.
Realului esențial,
Cristinei
De la-nceput ideea ți-a fost clară,
Oricât veneai să spui că tu nu vrei,
Simplele gesturi se porneau să ceară
Normalitatea simplelor idei.
Și pașii drumul s-au pornit să-l bată
Prin ploaia neștiutelor schimbări
Ce reușeau din cale să ne-abată
Sortite de fireștile-ntrebări.
Te întrebai mereu ce e cu mine,
Răspunsul prin tendințe-l căutai
Ca să-nțelegi de ce a fi cu tine
Era motiv de drum spre iad și rai.
Cumva subtil, o piatră de-ncercare
Ți-a fost cuvântul faptelor dintâi
Ca fără-mptriviri, fără răbdare,
Cu urmele-mi în tine să rămâi.
Mi te-ai lăsat vederii dezgolită,
Și m-ai lăsat să văd ce mult mă vrei
Cel știutor că nu îmi ești ispită
Ci gând și trup, cu rost și cu temei.
Lumina zilei te-arăta în fapte,
În temeri și în forme de mișcări
Ce-au luat amploare, mai târziu, în noapte
Când ochii-ți străluceau în așteptări.
Uitasei că aveai altă idee,
Că te-acuscundeai de al trăirii rost,
Și mă chemai, simțindu-te femeie
Să te coving că uiți tot ce a fost.
Uitării te-arătai cu grabă mare,
Și graba ne făcea să fim tandem,
Deși spuneai că-i simplă întâmplare
De-a-mi fi aproape orișicând te chem.
Găseam mereu, seară de seară, cale
Să depășim lumescul protocol
Ca prin idei cu sensuri radicale
Să reintrăm într-al trăirii rol.
Mereu găseam un dor nebun în tine,
De al mișcării ritm, necadențat,
Prin care mi-arătai că-ți aparține
Ideea de-mi fi dar din darul dat.
Timp prea puțin aveam de amănunte,
Nici de-a gândi și nici de-a plănui,
Că tot veneau dorințe să ne-nfrunte,
Să nu avem ceva a bănui.
Și-n tine a rămas să încolțească
Rodul firesc, de mai demult vestit,
Sedus de fapte să se împlinească
Sub semnul dezacordului grăbit.
Dar timpul n-a mai vrut să-i stăm în cale,
Era prea hotărât și prea grăbit
Să ne impună limite fatale
Din plus până în minus infinit.
Lipsiți de orizontul spre-nainte,
Ne-a fost să împărțim pe doi la doi,
Dând restului puținele cuvinte
Despre puțina viață dintre noi.
Acum, oricum,
Irinei
N-am prea avut nelămuriri în viaţă,
Oricât am fost, în toate, curios,
Trecând, de multe ori, prin copci de gheaţă
Ca să privesc altfel, de sus în jos.
Nu mi-a fost dat să stau într-o părere
Sau să-mi declin dorinţa de a şti,
Chiar dacă mi-era drumul cu durere,
Ori mă-ntrebam de ce nu pot muri.
Şi n-am fost sclav ideilor obscure,
Atâtor simplităţi fără temei,
Nu am lăsat instinctul să mă fure
Făcându-l motivant şi obicei.
Azi, însă, stau între idei extreme,
Pe de o parte nu-s deloc schimbat,
Însă mă simt un cumul de dileme
Când îmi eşti gând de fapte arătat.
Îmi eşti, nu-ncape vorbă, cunoscută,
În tine sunt, de-atâţia ani, însemn,
Dar tot îmi e dorinţa absolută
De-a mi te şti al fapelor îndemn.
Te tot numesc o lacrimă de soare,
Îmi e de-ajuns să te privesc, tăcut,
Şi mă trezesec surprins de-a ta chemare
Spre a uita de timpul vechi, pierdut...
Mi te adună gândurile toate
Din chiar întâia noapte de porniri
Când viaţa-n cale a voit a-mi scoate,
Grăbită, vremea unei mari iubiri.
Găsisem, minţii noastre, mari motive
Să ne lăsăm întâii aventuri
Negând concluzii pur imperative
Spre definirea marii cotituri.
Spre coapse mâna-mi, lunecând grăbită,
Simţind că faci ideii drum drept,
Te-a vrut, de haine, toată dezgolită,
Să nu aştepţi şi nici să nu aştept.
Lăsasei sânii vie mărturie
Că-n pântec mă simţeai năvălitor,
Şi-n profunzimea lui, cu bucurie
M-am pus însemn de vis înălţător.
În zori de zi, veniţi parcă devreme,
Ţi-ai definit măsura de profund,
Ca de-ţi va vrea dorinţa să mă cheme
În tine, cu grăbire, să m-ascund.
Şi-a fost mereu în tine o dorinţă
Ce mă făcea grăbit să o-mplinesc,
Lăsându-ţi pururi semn de biruinţă
Ceea ce dat mi-era să-ţi dăruiesc.
Mulţi ani, la rând... atât de multe zile
N-ai încetat în tine-a mă-nzidi,
Negând absurdităţile ostile
Ce decăderi voiau a-ţi prevesti.
Azi doar o amintire e-ndoiala
Că ceva ar putea altfel a fi,
Şi ar putea s-apară bănuiala
Că ne-ar putea iluzii despărţi.
Tocmai acum, când toate ne sunt clare,
Tocmai acum, când sensul vieţii-i clar
Nelămurit pun semne de-ntrebare
Pe multa noastră trecere-n zadar.