Prin nopţi, prin zile,
Gabrielei
E timpul, iată, să-ți aduci aminte
De cum mi-ai fost dorințelor fior,
Cu trupul gol, golind ce-aveai în minte,
În noaptea cu-ntuneric drept decor.
Erai așa frumoasă, doritoare
De adevărul propriei simțiri,
Că n-aveai timp de clipe trecătoare
Fără-mplinirea marilor trăiri.
Și eu, și tu, și noaptea, eram una
Cu visul tău ce devenise gând,
De a mă ști cu tine totdeauna,
Și-n tine dar, ceea ce sunt, păstrând.
Clipa era de viață hotărâtă,
Dintr-un demult ce nu l-am vrut simțit,
Și-a stat în amintire zăvorâtă,
Făcându-și plan final de negreșit.
Precum vrusesei, nimeni să nu știe,
Luna a stat ascunsă sub un nor,
Numindu-ți clipa pas spre veșnicie
Numindu-mi fapta gest nemuritor.
Eram deasupră-ți plin de nepăsare
Spre ceea ce lăsasei înapoi,
Simțindu-mă dorit și ca urmare
Împlinitoarea pasului în doi.
Opriri n-aveam, nici nu-ți doreai oprire,
Eram un val și-mi devenisei mal
Ce aștepta fireasca dezrobire
Când rodul e un tot, concret, real.
Sunt vremuri noi, aducerea aminte
Ni se impune-n mod imperativ,
Că dincolo de simplele cuvinte,
Viața își are fapta ca motiv.
