De rod târziu

Iubito, buzele ţi-s coapte, pline
De mustul dulce-al dragostei târzii,
Se lasă seara şi-mi e dor de tine,
Vreau să te gust, nu-i vremea să-ntârzii.

Vreau să mă-mbăt, gustând pe îndelete
Şi întru tot, blândeţea gurii moi,
Să simt că-mi e o tot mai mare sete,
Ca şi dorinţa ce-o purtăm în noi.

Şi abia poţi să mai ascunzi sub haine
Sânii prea copţi, iubito, prea rotunzi...
Ce-mi lasă înţelese multe taine
Care te fac să taci, să nu-mi răspunzi,

Te-aș tot iubi de-acum o iarnă-ntreagă...
Apetisanţii sâni, care te dor,
Îndeamnă mâna rodul să culeagă,
Să caut al rodirii sfânt izvor.

Eşti toată ca un fagure de miere,
În tine simt al vieţii leit motiv,
În fiecare clipă, în tăcere
Te-aş vrea într-un mereu definitiv.

Tu spre mine, eu spre tine...

Nopţii arzânde,

Valentinei

Eu către tine vin, tu vii spre mine
Ştiind că dat ne este-a se-ntâmpla
Noaptea pe care nu o vom uita,
Avându-ne, ca să ne fie bine.

Şi fi-va-nsemnul faptei luna plină
Ce pana-n zori de zi ne va veghea
Să pot să-ţi vad mereu privirea ta
Bogată în trăiri şi în lumină.

Venind spre mine, ca să vin spre tine,
Firescul omenesc se va-ntampla
Şi viaţa drumul ei şi-l va urma,
Cerându-ne să ştim că ne-aparţine.

Va fi, în muguri, alta primăvara
Ce înflori-vor chiar de va ploua,
După furtună se va-nsenina
Şi-a bogăţie, semne, va da vara.

Venind spre tine, amândoi spre toamnă,
Vom merge orişice s-ar întâmpla,
Şi rodul vieţii îl vei arăta,
Celor ce ştiu, ceea ce eşti, tu, doamnă.

Intrând în iarnă, noi, ca şi zăpada
Vom fi lumină şi vom lumina,
Trecutul va rămâne-n urma sa
Şi ne vom duce, împreună, viaţa.

Şi tot mereu eu am să vin spre tine,
Spre mine tu, venind, mă vei chema,
Nimic în calea noastră nu va sta,
Fiindu-ne-n destin a ne fi bine.