Concluzii în amânare

Eşti aşa frumoasă... Cum să-ţi spun,
Nu îmi sunt cuvintele destule,
Nici nu pot mai multe să adun,
Nu le pot include în formule...

Nici un semn nu are rost sau rol,
Nici idei vădit comparative,
Toate sunt un simplu protocol,
Căutând senzaţii disjunctive.

Nici nu pot întregul să-l împart
Ca să-mi demonstrez concret ideea,
E extrem de greu să mă despart
De ceea ce eşti, ce văd: femeia!

Vorbele concrete le abţin,
Sau, altfel, nu ţi le spun pe toate,
Teamă-mi e să nu te tot reţin
Cu nişte idei prea limitate.

Dar privirii nu îi sunt stăpân,
Nici simţirii nu mă pot opune,
Doar tăcând mai pot un timp s-amân
Clipa-n care multe îţi voi spune.

Freamăt de privire

Te tot privesc... Ţi-s formele perfecte,
Sânii-ţi rotunzi sunt prea ispititori,
Dându-mi privirii umbre şi efecte,
Ochii fiindu-mi mult iscoditori.

Nimic nu poate a le fi oprire
Peste-al tăcerii nesfârşit hotar,
Descoperind, cu-n freamăt în privire
Pântecul tău, cupolă de altar.

Şi coapsele, minune potrivită
Ideii că firescul omenesc
Nu este nici dorinţă, nici ispită,
Ci doar un dar suprem, dumnezeiesc.

Formele lor, menite drum să fie
Spre porţile trăirilor de vis,
Mi te arată strop de apă vie,
Chiar un izvor cu gust de paradis.

Au umbrele fireasca lor menire,
Lasându-mi dreptul de-a-mi reaminti
Întâia noapte, clipa-ţi de trăire,
Şi dăruirea-n pragul zorilor de zi.

Din dar, dar

Dacă te-aș prinde, în mijloc de noapte,
Când stelele se-arată că-s fierbinți,
Ți-aș spune că lipsindu-ne de fapte
Deloc nu am putea să fim cuminți.

Și n-ar putea, altfel, deloc să fie,
Ne-am fi exemplul cel mai concludent
Ce ne-ar ajunge clară mărturie
Că adevărul e mereu prezent.

Mi-ai da, prin existența ta, motive
Să-ți fiu părtaș trăirilor de vis
Când nu există căi alternative,
Și imposibil orice compromis.

Tu, goală toată, fără de sfială
M-ai îndemna să te cunosc și gust,
Știind prea bine că aș da năvală,
Gestul fiind neponderat, dar just.

N-aș ține cont de nici o altă șoaptă
De nu ar fi sumarul corolar
Și apogeu ce viața ne îndreaptă,
Din dar fiindu-mi, tu, al clipei dar.

De foc şi rost

De foc te simt şi foc te vreau să fii
În noaptea-n care vieţii ai să-mi vii,
În care defini-vom, simplu, noi,
Ce-nseamnă bucuria vieţii-n doi.

Ţi-s ochii jar, privirile văpăi,
Dând semne de-ale inimii bătăi,
Lăsându-ţi adevărul fără scut,
Să pot să-ţi spun că-mi este cunoscut.

Tot jar, încins, e-n pântecu-ţi rotund,
Nu-mi lasă loc dorinţa să-i confund,
Mi se arată chiar prevestitor
Al clipei ce-şi vrea visul ca decor.

Şi tot privirea o găsesc motiv
Ideii de extrem imperativ
Ce-n tresărirea sânilor dă semn,
Fiindu-mi, şi dorinţă, şi îndemn.

Eşti foc aprins, foc sacru, foc firesc,
Iar pântecu-ţi e-altarul îngeresc,
Şi-n care legământ am să-ţi rămân
Al nemuririi pururea stăpân.