Pe drumuri tu, şi tot pe drumuri eu...
Şi drumul, a fost dat, să ne-ntâlnească,
Ca să ne-arate că nimic nu-i greu.
Ştiai că te doream ca aventură
Când mâna-mi odihnea pe-al tău picior,
Şi mi-am lăsat sărutul pe-a ta gură
Simţind că trupu-ţi e tremurător.
Îmbujorarea îţi trăda dorinţa
Când căutai, timidă, să m-atingi,
Gândul fiindu-ţi una cu credinţa
Că focul de-ai aprins, plăcând, să-l stingi.
Şi nevoind sfârşit prin "doar o dată",
Mi-ai dăruit tot trupu-ţi tineresc.
Îndatorându-ţi clipei viaţa toată
Prin zvâcnetul îndemnului firesc.
În liniştea pădurii seculare
Glasul trăirii nu stătea ascuns,
Şi frumuseţea lui mi-era chemare
Şi clar reproş că nu e de ajuns.
N-a fost de-ajuns... şi n-am găsit motive
Să nu mă las purtat de al tău gând,
Şi am cedat dorinţei creative
De a ne şti în Ceruri evadând.
Apoi pe drumuri iar, încă o vreme,
Privindu-te, din când în când fugar,
Vedeam că lupţi, în gând, a nu te teme
De timp şi, mai ales, de calendar.
Târziu, în noapte, am ajuns acasă,
Nimic nu-mi mai părea ca fiind ştiut,
Simţeam singurătatea că apasă,
Cu gândul rămăsesem în trecut.
Pe drumul tău, de-acum, mă porţi în tine,
Aşa mi-ai spus când te grăbeai să pleci,
Şi, cândva, vei fi iar, doar tu cu mine,
În Ceruri, prin păduri fără poteci.
Erai deja, de lumea mea, departe,
În braţe te ţinea un alt bărbat,
Dar visul de alt drum îşi avea parte,
De sensuri şi dorinţe creionat.
În zori privind spre depărtări, prin ceaţă,
C-ai să mă uiţi, ţi-a spus un gând pripit,
Însă deja visai o nouă viaţă,
Pasul, în mers, ţi-era mai liniştit.
Te regăseai prin propria iertare,
Prin care şi-ndrăzneala mi-ai iertat,
Şi m-ai numit motiv de întâmplare,
Dezrobitor de dor încătuşat.
Şi chiar de te mai dor, întreaga-ţi fiinţă
Mă poartă-n ea ca şi instinct primar,
Remodelând-şi propria conştiinţă
Pe calapodul marelui hotar.
Ne-am fost, sfidând a lumilor măsură,
În veşnicia unei ore de trăiri,
Pe drept cuvânt, prin fapte, aventură,
Dar şi stindard de luptă, prin simţiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu