Context de ritual

Acum ai pus, într-un context, ideea
Şi viitorul ei l-ai conturat,
Spre a te şti-n curând că eşti femeia
Ce m-a simţit, prin fapte, ca bărbat.

Nimic nu va putea să te oprească
Să fie totul cum ţi-ai tot dorit,
Şi pântecu-ţi deodată să renască,
Ştiindu-se, ca-n vise, răscolit.

Sânii lăsa-vei gurii mele pradă,
Zorindu-mă să fiu cât mai profund,
Lăsându-ţi ochii, ochii să mi-i vadă
Când prea puţin pătrunsu-ţi să-ţi pătrund.

De întâmplări uita-vei să ai frică,
Lăsându-mi mâna pe piciorul gol
Văzând ce văl de ceaţă se ridică
În clipa când dorinţa intră-n rol.

La ceas de dimineţi, în miez de noapte,
Te vei lipsi de-al lumii ritual,
De haine goi, mereu porniţi spre fapte
Vom defini concretu-n mod real.

Vedere prin ipoteze

Timpul ne cheamă... Nu te poţi ascunde,
Chiar dacă încă poţi să îl ignori,
Pornirile au rădăcini profunde
Ca razele ce stau ascunse-n nori.

Eu recunosc şi-ţi spun că-mi eşti chemare
Şi mi te-arăţi, aproape-n zori, în vis
Ca să-nţeleg că ziua este mare
Putând ajunge drum spre Paradis.

Ne dau târcoale gânduri paralele
Ce ni se ştiu repere pe un drum
Pe care noi, având idei rebele,
Vom merge, împreună, orişicum.

În intersecţii stăm de multă vreme,
Ştii că te văd aşa cum tu mă vezi
Prin ipoteza unor teoreme
În care-ţi ai motive să te-ncrezi.

Secrete n-am şi nu mai ai secrete,
Nici chiar trecutul nu mai e secret,
Ştiute ne sunt faptele concrete,
Pe-al lor făgaş ne punem iar, încet.

Dovadă de mărturie

E timpul de răsplată, știi prea bine,
Ideea e deja la tine-n gând,
Dorința-ți e de-acum a-mi aparține,
Mă vrei, în tine, totdeauna existând.

Ți-arată sânii graba-ți tot mai mare
De a-i avea sub pieptul meu striviți
Și-a mă privi când pasul de-nălțare
Va răzbuna atâția pași fugiți.

Iar pântecul îți este mărturie
Că tot ceea ce îți era doar vis
Acum aștepți ca adevăr să fie,
Și-aștepți să-ți fiu ceea ce ți-ai promis.

Ca ajutor ți-s coapsele dovada
Că sunt pornite în a fi reper
Primilor pași zoriți pe estacada
Ce pe-amândoi ne poate duce-n Cer.

Mi te dorești și plată și răsplată,
Și chiar așa cum îți dorești va fi,
Va fi mereu la fel ca prima dată,
Mereu în carnea ta mă vei simți.

Ispită ispitită

Frumoasă ești, chiar dacă, îmbrăcată
Ești, spre vederea lumii, mult schimbată...
Dar pentru mine tot mai bine-i goală
Când nu dai omenirii socoteală...

Și-așa ușor e să-mi devii ispită
Când de pornirea mea ești ispitită,
Că nu mai e doar simplă întâmplare
La amândoi lipsirea de răbdare...

Devii și cu grăbirea mea complice
Când timpul nu mai vrea să se implice,
Lăsând dorinței forța să excludă
Ideea de forțare sau de trudă...

Privirii mele ochii-ți sunt vestire
De adevăr, de vis, de dăruire,
Când așteptarea-ți se trasformă-n șoapte,
În plină zi ori înspre miez de noapte...

Mereu îmi dai prilej să-mi fii frumoasă,
În goliciunea-ți mult prea grațioasă,
Cu drept de a primi ce se cuvine,
Și-a mă-ncrusta ca semn distinct în tine...

Recurs de toamnă

Din seara întâmplării,

Claudiei

În toamna cu schimbări prea importante,
Când mă credeam cu totul rătăcit,
Când veștile-mi veneau prea disonante,
De nicăieri trăirii te-ai ivit.

Puține-au fost ideile abstracte
Ce se voiau deschidere de drum,
Că altele, concrete și exacte,
Le-au aruncat în urmele de scrum.

Era deja, în juru-ne doar ceață,
Vânați fiind de-al dimineții frig
Ce îngropa dorințele în gheță
Singurății să îi dea câștig.

Ne amăgeam, spunând că e departe
Momentu-n care vom sări un prag,
Ca dincolo de viață și de moarte
Să dăm nehotărârea în vileag.

Dar timpul, prin motivele extreme
Fire în patru-a vrut a împleti,
Punându-ne în față vechi dileme
Să le putem temeinic defini.

Și încă era toamnă... Drum prin ceață
La ceas de seară mi l-a vrut parcurs,
Ideea că o nouă dimineață
Va fi instanța unui nou recurs.

Așa s-a vrut, tot într-un prag de seară
Să nu mai fii cuprinsă de-ntrebări,
Simțind că viața-n forma ei primară
E plină de ispite și chemări.

Cu trupul tremurând, nehotărârea
Ți-ai alungat-o între vechi trăiri,
Luându-ți martor sacru hotărârea
De-a fi stindard al clipei de-mpliniri.

Și cum nimic n-avea spre-mpotrivire,
Păream a fi la margine de lumi
Când mă simțeai, trecând fără oprire,
De pragul ce doreai să ți-l asumi.

În jur n-a fost chiar nimeni să ne vadă
Când mă-ncrustam în pântec drept însemn
Și sânii mi-i lăsai întru dovadă
Că-ți e dorința adevăr solemn.

În clar consens cu spusele concrete,
Într-un sfârșit de toamnă schimbător,
Pornirile au vrut să se repete
În tot firescul mult convingător.

Iar repetarea și-a dorit urmare,
Și totul cum a vrut s-a petrecut,
Ascuns, sub paravan de întâmplare,
Prezentu-n viitor s-a prefăcut.

Prin semnul iernii ce-ncepea să vină
Semnul de simțeai c-a încolțit,
Dându-ți de știre pavăza divină
Ce-n tine-n mod lumesc s-a înzidit.

Început fără trecut

Simplu, Liei

N-aveam trecut de nici măcar o clipă,
Doar gândul ne-avusese în idei,
Când n-ai mai vrut a timpului risipă
Şi m-ai dorit, prin faptă, ca temei.

Nici vorbele n-au fost prea multe spuse,
Când, goi, în crucea vieţii ne-aşezam,
Voindu-ne dorinţele reduse
Împreunând ceea ce-n fapt eram.

Trecusem pragul, mă ştiai în tine,
Sânii-ţi voiai de pieptul meu striviţi,
Simţind că e normal şi se cuvine
Să fim, şi prin urmare, reuniţi.

În profunzimi, în pântecu-ţi fierbinte,
M-ai vrut ca semn rămas definitiv,
Când şoaptele-ţi lipsite de cuvinte
Aveau acea idee ca motiv.

Şi-am devenit o primă semnătură
În cartea ce ştiai că o să fii,
Dar şi model concret de anvergură
A ceea ce, fireşte, astăzi ştii.

Corolar de-mpreunare

Din visul trecutului,

Ionelei

Din începuturi mi te-ai vrut mireasă,
Și nu te-ai vrut fugind spre nicăieri,
Făcându-mă să spun că nu îmi pasă
De tot ce-a fost trecutu-mi cu poveri.

Aveai știute multe amănunte
Și ți-ai dorit mai mult să mă cunoști,
Când hoinăream pe crestele de munte
Ca nu cumva să nu mă recunoști.

Gestului meu pe loc ai vrut răspunde
Când pragul de-nceput ți-l arătam,
Sub haine nevoind a te ascunde,
Lăsându-mă să iau tot ce voiam.

N-aveai motiv să vrei să ne oprească
Un amănunt de alții inventat,
Știind că și pornirea mea-i firească,
Cum și momentul faptei ne e dat.

Nu ne-am oprit, aveam doar o dorință
Să ne rămânem veșnic amintiri
Având neprihănirea în conștiință
Ca pas dintâi al unei mari iubiri.

Al tău eram și mă păstrai în tine,
Lipsindu-te de teama de urmări,
Ca eu să știu că tu-mi vei aparține
Chiar și de viața ne-ar sorti schimbări.

În sânge m-ai înscris, pe totdeauna,
Ca și însemn complet identitar,
Să nu mai poată ura sau minciuna
A te dori cu rol duplicitar.

De-atunci, zi după zi, fără sfială
Vederea lumii nu te-a mai oprit
Să fii dorinței, în simțiri, loială,
Dându-mi dovezi că sunt mereu dorit.

Zi după zi, și noapte după noapte,
Împreunării drumuri îi găseam,
Când sânii tăi, ca două mere coapte
Motiv de regăsire ni-i aveam.

Nu te voiai s-asculți de-mpotrivirea
Celor ce-n cale te puteau opri,
Voiai să știi că-ți împlinești menirea
Fiindu-mi dar în fiecare zi.

Și mi-ai fost dar și-ai fost dăruitoare
De clipe cu urmări firești de rod
Prin corolarul lacrimei de soare
Ce morții îi devine eșafod.

Mereu a fost continuă chemarea
De-ați desluși al viselor mister
Și a găsi în ceruri împăcarea,
Când pântecu-ți m-avea în el reper.

Cum și-a dorit așa s-a dat să fie,
Chiar îngerii și l-au avut altar,
Și mi s-a vrut și mie bucurie
Și pază contra trecerii-n zadar.

A fost motiv de vise și dorință
Și-a fost context de gând înălțător,
De elocvență-n fapte și-n credință,
De viață, totdeauna, dătător.

Început cu rost puțin

Realului esențial,

Cristinei

De la-nceput ideea ți-a fost clară,
Oricât veneai să spui că tu nu vrei,
Simplele gesturi se porneau să ceară
Normalitatea simplelor idei.

Și pașii drumul s-au pornit să-l bată
Prin ploaia neștiutelor schimbări
Ce reușeau din cale să ne-abată
Sortite de fireștile-ntrebări.

Te întrebai mereu ce e cu mine,
Răspunsul prin tendințe-l căutai
Ca să-nțelegi de ce a fi cu tine
Era motiv de drum spre iad și rai.

Cumva subtil, o piatră de-ncercare
Ți-a fost cuvântul faptelor dintâi
Ca fără-mptriviri, fără răbdare,
Cu urmele-mi în tine să rămâi.

Mi te-ai lăsat vederii dezgolită,
Și m-ai lăsat să văd ce mult mă vrei
Cel știutor că nu îmi ești ispită
Ci gând și trup, cu rost și cu temei.

Lumina zilei te-arăta în fapte,
În temeri și în forme de mișcări
Ce-au luat amploare, mai târziu, în noapte
Când ochii-ți străluceau în așteptări.

Uitasei că aveai altă idee,
Că te-acuscundeai de al trăirii rost,
Și mă chemai, simțindu-te femeie
Să te coving că uiți tot ce a fost.

Uitării te-arătai cu grabă mare,
Și graba ne făcea să fim tandem,
Deși spuneai că-i simplă întâmplare
De-a-mi fi aproape orișicând te chem.

Găseam mereu, seară de seară, cale
Să depășim lumescul protocol
Ca prin idei cu sensuri radicale
Să reintrăm într-al trăirii rol.

Mereu găseam un dor nebun în tine,
De al mișcării ritm, necadențat,
Prin care mi-arătai că-ți aparține
Ideea de-mi fi dar din darul dat.

Timp prea puțin aveam de amănunte,
Nici de-a gândi și nici de-a plănui,
Că tot veneau dorințe să ne-nfrunte,
Să nu avem ceva a bănui.

Și-n tine a rămas să încolțească
Rodul firesc, de mai demult vestit,
Sedus de fapte să se împlinească
Sub semnul dezacordului grăbit.

Dar timpul n-a mai vrut să-i stăm în cale,
Era prea hotărât și prea grăbit
Să ne impună limite fatale
Din plus până în minus infinit.

Lipsiți de orizontul spre-nainte,
Ne-a fost să împărțim pe doi la doi,
Dând restului puținele cuvinte
Despre puțina viață dintre noi.

Ultima nelămurire

Acum, oricum,

Irinei

N-am prea avut nelămuriri în viaţă,
Oricât am fost, în toate, curios,
Trecând, de multe ori, prin copci de gheaţă
Ca să privesc altfel, de sus în jos.

Nu mi-a fost dat să stau într-o părere
Sau să-mi declin dorinţa de a şti,
Chiar dacă mi-era drumul cu durere,
Ori mă-ntrebam de ce nu pot muri.

Şi n-am fost sclav ideilor obscure,
Atâtor simplităţi fără temei,
Nu am lăsat instinctul să mă fure
Făcându-l motivant şi obicei.

Azi, însă, stau între idei extreme,
Pe de o parte nu-s deloc schimbat,
Însă mă simt un cumul de dileme
Când îmi eşti gând de fapte arătat.

Îmi eşti, nu-ncape vorbă, cunoscută,
În tine sunt, de-atâţia ani, însemn,
Dar tot îmi e dorinţa absolută
De-a mi te şti al fapelor îndemn.

Te tot numesc o lacrimă de soare,
Îmi e de-ajuns să te privesc, tăcut,
Şi mă trezesec surprins de-a ta chemare
Spre a uita de timpul vechi, pierdut...

Mi te adună gândurile toate
Din chiar întâia noapte de porniri
Când viaţa-n cale a voit a-mi scoate,
Grăbită, vremea unei mari iubiri.

Găsisem, minţii noastre, mari motive
Să ne lăsăm întâii aventuri
Negând concluzii pur imperative
Spre definirea marii cotituri.

Spre coapse mâna-mi, lunecând grăbită,
Simţind că faci ideii drum drept,
Te-a vrut, de haine, toată dezgolită,
Să nu aştepţi şi nici să nu aştept.

Lăsasei sânii vie mărturie
Că-n pântec mă simţeai năvălitor,
Şi-n profunzimea lui, cu bucurie
M-am pus însemn de vis înălţător.

În zori de zi, veniţi parcă devreme,
Ţi-ai definit măsura de profund,
Ca de-ţi va vrea dorinţa să mă cheme
În tine, cu grăbire, să m-ascund.

Şi-a fost mereu în tine o dorinţă
Ce mă făcea grăbit să o-mplinesc,
Lăsându-ţi pururi semn de biruinţă
Ceea ce dat mi-era să-ţi dăruiesc.

Mulţi ani, la rând... atât de multe zile
N-ai încetat în tine-a mă-nzidi,
Negând absurdităţile ostile
Ce decăderi voiau a-ţi prevesti.

Azi doar o amintire e-ndoiala
Că ceva ar putea altfel a fi,
Şi ar putea s-apară bănuiala
Că ne-ar putea iluzii despărţi.

Tocmai acum, când toate ne sunt clare,
Tocmai acum, când sensul vieţii-i clar
Nelămurit pun semne de-ntrebare
Pe multa noastră trecere-n zadar.

Concluzii în amânare

Eşti aşa frumoasă... Cum să-ţi spun,
Nu îmi sunt cuvintele destule,
Nici nu pot mai multe să adun,
Nu le pot include în formule...

Nici un semn nu are rost sau rol,
Nici idei vădit comparative,
Toate sunt un simplu protocol,
Căutând senzaţii disjunctive.

Nici nu pot întregul să-l împart
Ca să-mi demonstrez concret ideea,
E extrem de greu să mă despart
De ceea ce eşti, ce văd: femeia!

Vorbele concrete le abţin,
Sau, altfel, nu ţi le spun pe toate,
Teamă-mi e să nu te tot reţin
Cu nişte idei prea limitate.

Dar privirii nu îi sunt stăpân,
Nici simţirii nu mă pot opune,
Doar tăcând mai pot un timp s-amân
Clipa-n care multe îţi voi spune.

Freamăt de privire

Te tot privesc... Ţi-s formele perfecte,
Sânii-ţi rotunzi sunt prea ispititori,
Dându-mi privirii umbre şi efecte,
Ochii fiindu-mi mult iscoditori.

Nimic nu poate a le fi oprire
Peste-al tăcerii nesfârşit hotar,
Descoperind, cu-n freamăt în privire
Pântecul tău, cupolă de altar.

Şi coapsele, minune potrivită
Ideii că firescul omenesc
Nu este nici dorinţă, nici ispită,
Ci doar un dar suprem, dumnezeiesc.

Formele lor, menite drum să fie
Spre porţile trăirilor de vis,
Mi te arată strop de apă vie,
Chiar un izvor cu gust de paradis.

Au umbrele fireasca lor menire,
Lasându-mi dreptul de-a-mi reaminti
Întâia noapte, clipa-ţi de trăire,
Şi dăruirea-n pragul zorilor de zi.

Din dar, dar

Dacă te-aș prinde, în mijloc de noapte,
Când stelele se-arată că-s fierbinți,
Ți-aș spune că lipsindu-ne de fapte
Deloc nu am putea să fim cuminți.

Și n-ar putea, altfel, deloc să fie,
Ne-am fi exemplul cel mai concludent
Ce ne-ar ajunge clară mărturie
Că adevărul e mereu prezent.

Mi-ai da, prin existența ta, motive
Să-ți fiu părtaș trăirilor de vis
Când nu există căi alternative,
Și imposibil orice compromis.

Tu, goală toată, fără de sfială
M-ai îndemna să te cunosc și gust,
Știind prea bine că aș da năvală,
Gestul fiind neponderat, dar just.

N-aș ține cont de nici o altă șoaptă
De nu ar fi sumarul corolar
Și apogeu ce viața ne îndreaptă,
Din dar fiindu-mi, tu, al clipei dar.

De foc şi rost

De foc te simt şi foc te vreau să fii
În noaptea-n care vieţii ai să-mi vii,
În care defini-vom, simplu, noi,
Ce-nseamnă bucuria vieţii-n doi.

Ţi-s ochii jar, privirile văpăi,
Dând semne de-ale inimii bătăi,
Lăsându-ţi adevărul fără scut,
Să pot să-ţi spun că-mi este cunoscut.

Tot jar, încins, e-n pântecu-ţi rotund,
Nu-mi lasă loc dorinţa să-i confund,
Mi se arată chiar prevestitor
Al clipei ce-şi vrea visul ca decor.

Şi tot privirea o găsesc motiv
Ideii de extrem imperativ
Ce-n tresărirea sânilor dă semn,
Fiindu-mi, şi dorinţă, şi îndemn.

Eşti foc aprins, foc sacru, foc firesc,
Iar pântecu-ţi e-altarul îngeresc,
Şi-n care legământ am să-ţi rămân
Al nemuririi pururea stăpân.

Motiv de carte

De-ar fi să-mi spui că vii în miez de noapte
N-aş zice vreodată să nu vii,
Ba chiar te-aş îndemna cu gând de fapte
Să nu te-abaţi din drum, să nu-ntârzii.

Acelaşi gând din ultima chemare
Ce nu-mi lăsa motive să m-ascund,
Va fi, din nou, motiv de întâmplare
Ca să mă simţi neobosit, profund.

Mereu, mereu, o ploaie de dorinţe
Se va voi un clar consens de rod,
Dând fanteziei rosturi şi tendințe
De podium ori de simplu eşafod.

În ochii tăi se vor aprinde stele
Să pot ţinti al clipei ţel sublim,
Când, liberi de extremele rebele,
Uniţi, în trupul tău, va fi să fim.

Te vei dori un vers de poezie
Înscris firesc în pântecu-ţi flămând,
Spre a-l păstra-n deplina-i frenezie
Ca adevăr al unui ultim gând.

Şi am să scriu, la fel, fără de grabă,
Dând literei şi un contur rotund,
Iar tu, punând accente pe silabă,
Vei spune cât şi unde să pătrund.

Cu adevăru-n faţă, în veştminte
N-ai să doreşti deloc să te mai ştii,
Ca poeziei tu să-i dai cuvinte
Voind o carte-ntreagă să devii.

Concret de noapte

Dintr-un februarie altfel, nou,

Luminţei

E-așa frumos... Îți văd piciorul gol,
Cu bun motiv îl lași privirii mele,
Prea bine știi că nu-s deloc domol
Și-mi place să te văd privind spre stele...

Îmi este cald... Afară-i foarte frig,
Te dezvelești și cred c-așa-i mai bine,
Să stau pe loc încerc, mă și oblig,
Privirea însă-mi fuge către tine.

Ți-e trupul gol... Nu pot să mă opresc,
Mâna-mi pe sâni în grabă se coboară,
N-aș vrea, prin tot ce fac să te trezesc,
Mâna-ntre coapse brusc mi se strecoară.

Credeam că dormi... Mă dau însă bătut,
Nu mai gândesc, simt coapsa tremurândă,
Și drumul ce îmi este cunoscut
Îmi e capcană, prin dorinți, flămândă.

N-aștept deloc... În pântec simt că-i foc,
Și zbatere, și în continuu fierbe,
Spre mai profund, cu dor, îmi face loc,
Jucându-se cu unduiri superbe.

Îmi spui ceva... În brațe mă cuprinzi,
Vrei timp să-mi dai, uitând de-a vieții clipă,
Dar și să simt că iarăși te aprinzi,
Și n-ai motiv, prin grabă, de risipă.

Resimt firesc... Firescu-l înțeleg,
Buzele-ți ard și caută-nsetate
Redefinirea sensului întreg
Răstălmăcit de vise spulberate.

E totul nou... Așa îmi zici și-ți zic,
Când noaptea ne-amintim că e trecută
Și înspre Ceruri ochii mi-i ridic
Simțindu-te cu totul renăscută.