Corolar de calapod

La păcat mai stau cu gândul...

Oare aş păcătui

Dacă, undeva-ntr-o seară,
Sub un cer senin de vară,
După datină şi lege,

dat ar fi şi ne-am iubi?...

Pun prea repede-ntrebarea...

simt că asta vrei să spui,

Când îţi spun că nu-s probleme
Şi nu ai de ce te teme
Viaţa-şi are clar făgaşul,

n-ai cum praguri să-i impui.

Nici nu-i nouă întrebarea,

ţi-a dat totuşi de gândit,

Chiar ţi-a ieşit înainte,
Ca să ştii, să iei aminte
Când se pregătea-ntâmplarea

de a şti că m-ai găsit.

Pari a fi simplă ispită,

o părere, nu motiv,

Însă nici o întâmplare
Fără semne de-ntrebare,
Nu mai pune la-ndoială

adevărul normativ.

Chiar aşa... ce e păcatul,

când concretul e firesc,

Calapod fiind ideea
Că bărbatul şi femeia,
Prin condiţia firească

doar aşa se definesc?

Mă întreb şi pentru tine,

dacă e sau nu păcat,

Să-ţi doreşti a fi cu mine,
Să mă ştii păstrat în tine,
Devenindu-ţi, prin trăire,

pas pe pragul mult visat?

Unde s-au pierdut nuanţe,

ori chiar s-au schimbat culori,

De-au ajuns la judecată
Toate câte altădată
Dovedeau că împlinirea

e lipsită de erori?

Mie însă-mi eşti răspunsul,

nu motivul de tăgadă

Ce şi-l are omenirea
Când, negându-şi definirea,
Rostul și Dumnezeirea

nu mai poate să şi-o vadă.

Tu, aventura

De când eram doar noi şi pădurea,

Mariei

Cu tine simt ce-nseamnă aventura,
Așa cum am simțit din prima zi,
De după noaptea ce ne-a fost măsura
Dorinței de-a primi și-a dărui.

Nimic nu pare piedică-a face,
Nimic nu îți oprește din porniri,
Redându-mi clipe de concretă pace
Prin motivarea ta înspre zvâcniri.

Și n-am, cu tine, nicidecum, oprire,
Nici tu n-ai vrea, nici eu nu vreau să pot,
Că-mi ești mereu model de definire
A ceea ce, firește, sunt un tot.

În tine totdeauna-mi este bine,
Și totdeauna văd că îți dorești
Să ai motiv de-ncredere în tine,
Chiar visul definirii să-mplinești.

Cuvintele nu pot să se rostească,
Știindu-se cu rostul definit
Prin repetarea-ți, evident, firească
În ritmul concludent, ușor grăbit.

În ele-ți țin măruntele secrete
Spuse mereu silabisit, concis,
Când umbletu-ți surpins de piruete,
Mă convingea că drumu-mi e deschis.

Și-am mers pe drum, știind că vrei a-l merge,
Cu toată forța pasului profund,
Ca urma nimeni să n-o poată șterge,
Și nici de umbre rostu-i să ascund.

Posibil e să fi-ntrecut măsura,
Văzând că peste toate vrei să trec,
Trăind întotdeauna aventura
Uitând spre alte gânduri să mai plec.

Măsura de angergură

Clipelor furate, viselor...

Mariei

Prea bine știu că tu-mi cunoști măsura
Chiar dacă, tot glumind, altfel o spun,
Gândind că la momentul oportun
În tine dovedită-i anvergura.

Și nu-i deloc o simplă întâmplare,
Iar vorbele au sens și au temei,
Că dincolo de multele-mi idei
Stau faptele ce nu cad în uitare.

N-am cum să mint, și știi și asta bine,
Oricum ar fi altfel și-ntr-un alt fel,
Când îți devin, prin conjuncturi, model
Ideea de-nceput îți aparține.

Tu ai măsura cât și cum încape
În cadrul vieții ceea ce-i concret
Și cât rămâne, ca întreg, complet
Din ce nu vrei cumva să îți mai scape.

Neștiința mea e dreaptă, nu-i injustă,
Ție îți lasă dreptul să alegi,
Și să-ți găsești puterea să-nțelegi
Ce-nseamnă mărginirea de-i îngustă.

Discuții mari cu vorbe demascante
Sunt transformate-n mari filozofii
De cei frustrați și unii, morți de vii,
Măsluitori cu teme aberante.

Ca să-i evit prefer să țin ideea
Ferită de obstrucții fără rost,
Și-n ce va fi, ca și în tot ce-a fost,
Eu să fiu eu, iar tu, doar tu, femeia...