Măsură de semnătură

Te-ai ivit din umbre ce-au trecut
Dinspre orizont spre miazănoapte,
Ca sa-ţi fie iarăşi cunoscut
Adevărul de-a trăi prin fapte.

Cerurile nu te-au mai ascuns
După gânduri ce le-aveai cutume
Şi-ţi spuneau că toate-s de ajuns
Ca firescul tău să te îndrume.

De la plus la minus infinit
Ţi-ai mânat ideile zgârcite
Puse-ntr-un tipar predefinit,
Cândva, -n timpuri ce le ştii trăite.

Ochii-mbujoraţi te-au dat de gol
Când te-aveam privirii-n întregime
Şi, spre sânii tăi, fără ocol
Mâna-mi n-a avut o mărginire.

N-am putut nici eu să mă ascund
Pântecul simţindu-ţi-l fierbinte
Ce-şi dorea, cu un consens profund,
Să merg grabnic, darnic, înainte.

Coapsele-ţi mi le-ai lăsat reper
Evidentei sete de trăire
Când va fi să simţi că urci la Cer
În extaz concret de nemurire.

Ţi-auzeam îndemnul clar, şoptit,
Să-ţi gust sânii dătători de semne,
Prelungind al clipei sens finit
Cu zvâcniri definitiv solemne.

Şi apoi luminii te-ai vrut rost
Goală să te văd, fără secrete
În schimbarea ta din tot ce-ai fost
Spre redefiniri fără regrete.

Mă ştiai în tine încrustat
Semn şi, totodată, semnătură,
Fără să mai crezi c-ar fi ciudat
Un alt pas cu simpla lui măsură.

Definire de reper

Suntem alfa şi omega,

un întreg predefinit,

Regăsiţi prin întâmplarea

adevărului dosit,

Dintr-o vreme neştiută

m-ai purtat, cu dor, în gând

Aşteptând o întâmplare

dintr-un prea firesc curând.

Când, şi cât, şi în ce formă,

timpul se va vrea urni?

Te-ntrebai în miez de vise,

fără a te mai gândi,

Dar voiai ca începutul

să îl ştii ca pas al meu,

Ca, apoi, continuarea

să o ai atu mereu.

Şi aşa a fost să fie,

cu îndemn ispititor,

M-am lăsat cuprins în tine,

devenind nemuritor,

Punând semn profund, hotarnic,

existenţial reper

Înspre-acel întotdeauna,

niciodată efemer.

Mult prea clar acum e totul

şi-ţi e clar cum îţi doreşti

Să fii una cu-nceputul

definirilor lumeşti,

Să îţi iei cât e nevoie,

ritmul să ţi-l ai cum vrei

Punând clipelor însemne

şi speranţelor temei.

Între alfa şi omega

va fi simplu de ales

Când puncta-vei începutul

cu totalu-i înţeles

Tu lăsându-mi să ştiu totul,

cheia porţii să mă simţi,

Unduindu-te ca valul

când urmarea o presimţi.

Punct punând în calendare,

evitând să îl ignori,

Vei lăsa totuşi speranţei

visul unor noi fiori,

Ziua, în plină lumină

soarele îl vei umbri,

Noptea, sub umbriri de stele

ca o stea vei străluci.

Iar în zori, după furtună

nume nou va fi să ai,

Prin contraste de cutume

rosturi umbrelor să dai,

Prevalâdu-te de-al clipei

rol, cu totul novator,

Timpului vei fi deviză

şi motiv de viitor.

Mai mereu, ca întâmplare

te vei şti consemn concret

Începutului de noapte

fără urme de regret,

Evidenţei definite

de mai mult şi mai frumos,

De trăire a-mplinirii

în urcuş vertiginos.

Crucialele repere

Mereu găseşti să-ţi pui câte-o-ntrebare
Chiar dacă ştii că are rost banal,
Însă tot uiţi, tot mai mereu, se pare
Să-ţi ai reper momentul crucial.

Vii printr-un timp ticsit de amănunte
Ce drumului i-au dat un vag contur,
Lăsând idei ce-au vrut să se confrunte
Cu rolul decăderii în sperjur.

Şi fugi, tot fugi, crezând că fugi de mine,
Sau crezi că adevăruri îţi ascund
Când tu, de fapt, mă vrei simţit în tine,
Mă vrei năvalnic, posesiv, profund.

Dorul de vise îţi acordă şanse
Pe tine, prin ce eşti, să te-nţelegi,
Punându-te-n răscrucile de transe
Ce sunt fărădelegi mizând pe legi.

Dar limita firescului nu piere
Când faptelor te dai cu concret,
Lăsându-mi sânii praguri şi repere
Realului discret şi indiscret.

Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.