Seara de schimbare

Ştiindu-ţi aşteptarea...

Danei

În seara asta altfel o să fie,
Ne vom iubi cum nu ne-am mai iubit,
Lăsându-mă să-ți fiu o veșnicie
Simțire că-n sfârșit te-ai împlinit.

Se va-ntâmpla ceva ce, fără veste
Al vieții drum altfel va defini,
Înspre urmarea ce, ca în poveste,
Spre nemuriri, tacit, te va urni.

Te vei voi sub mine toată, goală,
Să poți simți trăirile-mi prin pori,
Lăsând uitării urma de-ndoială
Ce ți-a furat, din curcubeu, culori.

Punându-mi gurii sânii tăi dovadă
Că nu ai timp în vorbe de pierdut,
Ochii-ți vor vrea în ochii mei să vadă
Esența-mpreunării ca trecut.

Visul urca-vei, iar și iar, spre stele,
Uitând în gânduri prea-lumești idei,
Ademenită de idei rebele
În clar consens cu-al faptelor temei.

Și noaptea-ntreagă vei voi-o mare,
Simțind întregul maxim și profund,
Să nu mai lase loc de întrebare
Momentului concretului fecund.

Îți vei simți în pântec tresărirea
Și zvâcnetul răsplatei ce-o primești
Când fundament etern îți pui menirea
Ca adevăr al vieții ce-o trăiești.

Ne vom iubi continuu noaotea-ntreagă,
Uitând de false reguli și pudori,
Dând șanse vieții care ne reneagă
Să ne declare mâine-nvingători.

Iubiți fără iubire

Prin ecoul întâmplării fireşti,

Otiliei

Între noi n-a fost nicicând iubire,
Am curaj de asta să vorbesc,
Vremuri, din trecut, să-ți amintesc,
Ori, de nu mai știi, să-ți dau de știre.

Căutai ceva... în căutare,
Drumul s-a urnit întâmplător
Înspre un moment din viitor
Ce dădea speranțelor urmare.

Adevărul se numea dorință
Ce, în noapte somnul ți-l fura
Și-nspre deznădejde te ducea
Când priveai a vieții folosință.

Și m-ai vrut, ca formă și măsură
Invocându-mi dreptul meu, firesc,
De-a-mi lăsa, în sensul omenesc,
Ca amprentă-ntreaga semnătură.

Între coapse-ți n-aveam îndurare
Să găsesc motiv de-a fi grăbit,
Conștient că-i mult mai nimerit
Să vezi clar ce-i mic și ce e mare.

Iar prin mersul fiecărei clipe
Totul se-ntâmpla până-n final
Ca-ntr-un fel, și tipic și normal,
Semnul vieții să se înfiripe.

N-avea rost să pun nici o-ntrebare,
N-avea rost să dau vreun răspuns,
Faptele erau îndeajuns
Ca o ceartă fără de-mpăcare.

Și-au fost toate date ca să fie,
Tu să-ți ai un scop, să-l împlinești...
Va veni și vremea să plătești
Hotărâta-ți mare nebunie.

Noaptea de dans

Din miezul unei nopţi de vară,

Georgianei

În noaptea asta ne vom fi de toate,
Făcând ce e firesc și omenesc,
Dintre uitări dorințele vom scoate
Simțindu-le, prin fapte, cum ne cresc.
a
În dans de trupuri calde și flămânde,
Al nopții miez, din plin, ne va găsi,
Chiar stelele, din Ceruri, tremurânde
Vor sta cu insistență-a ne privi.

Mi te vei vrea a mea, ca și în vise,
Și mă vei vrea al tău, nu doat idee,
Cu toate câte-s vieții circumscrise
Să-nveți cum e, și să te simți, femeie.

Din gând te știu deja în așteptare,
Nu pot nici așteptarea-mi să o neg,
Și noaptea va veni și va fi mare
Ca să mă ai în tine ca întreg.

În pași de dans fixați de amănunte,
În sânge-am să-ți rămân, definitiv,
Cu semnele și tâmplele-mi cărunte
Și gându-mi cu accent demonstrativ.

Suntem veniți în lume de departe,
Vom ști, în noaptea-aceasta, cu ce rost,
Și cum vom fi știuți și după moarte,
Într-un prezent ce viitor ne-a fost.

Definitiv și pentru totdeauna
Ne vor veni idei și gânduri noi,
Când va voi, spre zori, să doarmă luna,
Știindu-ne, într-unul, pe-amândoi.

În noaptea asta trupurile noastre
Mereu într-unul se vor contopi,
Ca semn că din tăriile sihastre
Lumina s-a pornit a ne uni.

Mărime de noapte

Din trăirea nopţii,

Emiliei

Dormeai azi noapte, nu îți e știut
Când dezgolită doar pe jumătate
O rază m-a lăsat de te-am văzut
Dându-mi idei și gânduri motivate.

Nu îmi era, din tot, nimic ascuns,
Mi te vedeam ca vis și ca dorință,
Clar îmi era că astfel dai răspuns
Unei chemări de rost și năzuință.

Picioru-ți unduit, ușor curbat
Mă îndemna să n-am nici o măsură,
Să-l văd a fi o cale de urmat
Spre omeneasca, grabnică, postură.

Și coapsele-ți, sub mână-mi tremurau,
Dându-mi motiv de gând spre dezgolire,
Că ochii nemișcați deja stăteau
Trecându-mă de-a pragului simțire.

Te încordai ușor, trăiai visând,
Mai mult decât în viața ta reală,
Menirea ce, sălășluind în gând,
Se vrea definitivă și normală.

Privindu-te, nu îmi găseam opriri,
Nu mă puteam gândi la alte fapte,
Prin tot trecutul meu cu amintiri
Nu se găsea, la fel, o altă noapte.

Și n-am avut opriri, și m-ai simțit
Când exploram a rosturilor poartă
Lăsându-ți trupul grabnic dezgolit
Ca nici umbriri să nu ne mai despartă.

Totul a fost real și-apoi firesc,
Simțeam fireasca ta întâmpinare,
M-am auzit spunând că te iubesc
Când tu-mi spuneai că noaptea este mare...

Închidere-n deschidere

Continuării prin dorinţele faptei,

Ancăi

Lasă-ţi piciorul după gât s-anine,
Și lasă-mă direct să îți vorbesc,
Poți să mă tragi cu glezna-ncet spre tine
Să ard, să mă aprind, să mă pornesc...

Tot caut să-ți păstrez întreg misterul
Să îl descriu, din când în când, prin vers,
Asemănându-l mai mereu cu cerul
Ce străjuiește-ntregul univers.

Închide-mă-ntre gleznele-amândouă
Să nu am cum departe să mă duc,
Privindu-ți ochii, boabe mari de rouă,
Spre adevăr pornirea să-mi aduc.

Tot resimțind a nopților căldură
De câte ori se-ntâmplă să m-atingi,
Îți desenez a coapselor curbură
Și-mi spun că mi se pare că te-ncingi...

Când fantezii se nasc, în crisalide
Apar idei cu iz alternativ
Prin care drumul drept mi se deschide
Spre tot mai mult, mereu, definitiv...

Iar sânii-ți ce ai vrea să se ascundă
Plătesc tributul lor, nerăbdători
Făcându-mi gândul gata să pătrundă
În profunzime, căutând comori.

În templul tău pătrund și simt piciorul
Ca normativ de ritm sincronizat,
Și-n mângâierea lui resimt fiorul
Clipei dintâi, ce-n vis s-a transformat.

Drum prin aventură

Ne-a fost să fie ieri o zi firească,
Pe drumuri tu, şi tot pe drumuri eu...
Şi drumul, a fost dat, să ne-ntâlnească,
Ca să ne-arate că nimic nu-i greu.

Ştiai că te doream ca aventură
Când mâna-mi odihnea pe-al tău picior,
Şi mi-am lăsat sărutul pe-a ta gură
Simţind că trupu-ţi e tremurător.

Îmbujorarea îţi trăda dorinţa
Când căutai, timidă, să m-atingi,
Gândul fiindu-ţi una cu credinţa
Că focul de-ai aprins, plăcând, să-l stingi.

Şi nevoind sfârşit prin "doar o dată",
Mi-ai dăruit tot trupu-ţi tineresc.
Îndatorându-ţi clipei viaţa toată
Prin zvâcnetul îndemnului firesc.

În liniştea pădurii seculare
Glasul trăirii nu stătea ascuns,
Şi frumuseţea lui mi-era chemare
Şi clar reproş că nu e de ajuns.

N-a fost de-ajuns... şi n-am găsit motive
Să nu mă las purtat de al tău gând,
Şi am cedat dorinţei creative
De a ne şti în Ceruri evadând.

Apoi pe drumuri iar, încă o vreme,
Privindu-te, din când în când fugar,
Vedeam că lupţi, în gând, a nu te teme
De timp şi, mai ales, de calendar.

Târziu, în noapte, am ajuns acasă,
Nimic nu-mi mai părea ca fiind ştiut,
Simţeam singurătatea că apasă,
Cu gândul rămăsesem în trecut.

Pe drumul tău, de-acum, mă porţi în tine,
Aşa mi-ai spus când te grăbeai să pleci,
Şi, cândva, vei fi iar, doar tu cu mine,
În Ceruri, prin păduri fără poteci.

Erai deja, de lumea mea, departe,
În braţe te ţinea un alt bărbat,
Dar visul de alt drum îşi avea parte,
De sensuri şi dorinţe creionat.

În zori privind spre depărtări, prin ceaţă,
C-ai să mă uiţi, ţi-a spus un gând pripit,
Însă deja visai o nouă viaţă,
Pasul, în mers, ţi-era mai liniştit.

Te regăseai prin propria iertare,
Prin care şi-ndrăzneala mi-ai iertat,
Şi m-ai numit motiv de întâmplare,
Dezrobitor de dor încătuşat.

Şi chiar de te mai dor, întreaga-ţi fiinţă
Mă poartă-n ea ca şi instinct primar,
Remodelând-şi propria conştiinţă
Pe calapodul marelui hotar.

Ne-am fost, sfidând a lumilor măsură,
În veşnicia unei ore de trăiri,
Pe drept cuvânt, prin fapte, aventură,
Dar şi stindard de luptă, prin simţiri.

Amintire dintr-o seară

Într-un consens cu gândul, regăsesc,
O amintire fără clar temei,
Dar adevărul ei e omenesc,
Plecând, ca orice faptă, din idei.

Plecând dintr-un firesc predestinat,
Păstrat în timpul care-a tot trecut,
Va fi să fie semn adevărat,
Motivul regăsirii ce ne-a vrut.

Nu mi-eşti străină, nu-i nimic ascuns,
Nimic nu e motiv de a nu-l şti,
Ne-am aşteptat prea mult, ne e de-ajuns,
Venită-i clipa de a ne uni.

Îmi ceri să fie drumul cât mai drept,
Îmi spui că n-are sens o amânare,
Că nu mai vrei să simți că te aştept,
Sau că aştept o altă întâmplare.

Văd începutului drumului cu noi,
Mergând înspre dorita-mpreunare,
Şi clipa când fiind doar amândoi
Ne dezgoleam cuprinşi de-mbrățişare.

Când mă încurc cu-n nastur buclucaș
Din cale mi-l goneşti nerăbdătoare,
Să fie faptei, rânduit făgaş,
Pântecul tău, zvâcnind în așteptare.

Gustându-ţi sânii, gustul de mai mult
Să-mi fie palmei călăuză dreaptă,
Şi şoapta-ţi nerostită să ascult
Când ochii-ți înspre Ceruri se îndreaptă.

Şi te mai văd ca flacără arzând,
Fără-ntrebări spre ziua următoare,
Voindu-mă şi molcom şi-alergând
Şi cu voință mult pătrunzătoare.

Ca să ne fie drumul mai ușor,
Când vin spre tine vii şi tu spre mine,
Şi-ţi simt al împlinirilor fior,
Şi simti cum nemuresc trăind în tine.

Şi te mai văd cum somnul liniştit,
Ţi-l ai simţindu-mi liniştea firească,
Până spre zori, când sânu-ţi dezvelit
Dă iar dorinţei formă omenească.

Îmi amintesc şi parcă văd ce-a fost
În seara ce va fi-n curând să fie
Pasul prin care, doritori de rost,
Dar ne vom fi şi strop de apă vie.

Într-un consens cu viaţa te găsesc,
Un adevăr cu sensuri şi temei,
Ca viaţa, prin normalul omenesc
S-o readucem în firescul ei.