Accent de parafraze

Tainei fără limte,

Lenuţei

Timpul a trecut... destulă vreme,
A trecut cu totu-n amintiri,
N-avem azi de nimeni a ne teme,
Să vorbim de tainice-ntâlniri.

Eu şi tu... Ne ştim într-o poveste
Ce ne-a fost însemn şi chiar reper
Când ne cercetau a da de veste
Cei ce se credeau cu caracter.

Te priveam, te tot găseam tăcută,
Dar în ochi aluzii îţi găseam,
Îmi păreai cu totul cunoscută,
Dar să te cunosc tot îmi doream.

Şi-ntr-o clipă-a unei nopţi de vară
N-ai mai vrut nici tu să mai aştepţi,
Se vedeau privirile că-ţi zboară
Visul te grăbeai să ţi-l accepţi.

Sânii rotunjiţi, coapsa fierbinte,
Trupu-ţi gol, deja unduitor,
M-a lăsat uimit, fără cuvinte,
Ispitit, grăbit făptuitor.

Ne eram fixaţi de ipostaze,
De lumeşti poziţii definiţi,
Dar şi sub accent de parafraze
Ce acum ne arăta uniţi.

Evident, îţi tot eram dorinţă,
Ritmuri de mişscare îmi dădeai
Pântecu-ţi cerea cu stăruinţă
Dreptul stăpâniri-i să mi-l dai.

Dar mi-erai şi fără de tăgadă
Mi te arătau frumoşii-ţi sâni
Ce, striviţi, voiau a fi dovadă
Că plăcerii îi suntem stăpâni.

Ne trăiam a vieţii aventură,
Fără să ne temem de urmări,
Acceptând reala anvergură
A tăcerii plină de chemări.

Ai simţit când, încrustat în tine,
Deveneam al faptelor consemn,
Când m-ai prins, ca să mă simţi mai bine,
Între coapse să-ţi rămân însemn.

Extremele evidenţe

Însemnului unor asumări,

ea, Nico

Vara era-n toi... era fierbinte,
Nu se-ntrevedeau deloc schimbări,
Chiar şi zorii i-o luau-nainte,
Dând răspunsuri multor întrebări.

Ne furau priviri fără de ţintă
Spre idei de timp înnourat,
Acceptând chiar forma lui succintă,
Undeva, cândva, pe înserat.

Chiar şi-atunci simţirea era trează,
Căutai o cale de mijloc,
Să repeţi un început de-amiază
Ce ne-a prin pe amândoi în joc.

Mă aveai prezent, mereu cu tine,
Dar voiai concretul concludent,
Chiar fugar să poţi a-mi aparţine
Când, în vis, nimic nu-i evident.

Dincolo de simpla conjunctură
Când privirea n-a ascuns nimic,
Te-ai dorit şi marea aventură
Ca, prin tine, rostul să-mi explic.

N-ai mai aşteptat nici o-ndoială
Când a fost din nou să-ţi fie clar
Că te-aş vrea de orice haină goală
Drum să-mi faci cu-al coapselor hotar.

Mă simţeai fixat în profunzime,
Prin cotloane vise dezrobind,
Cercetând prea blând ori cu asprime
Pântecu-ţi de dor nebun mustind.

Mi-era sete şi erai flămândă,
M-aşteptai să ştii că îmi eşti vad,
Izvorînd în clipa de izbândă
Al vieţii, nevăzut, răsad.

Şi-ncă-odată, clară mărturie,
Ţi-ai dorit să ai, să-ţi dovedeşti
Definindu-ţi ce va fi să fie
Depăşind consemnele lumeşti.

Tandem de iarnă

Prin iarna-nsemnului roditor

Cătălinei

În miez de iarnă, fără de motive,
Îmi este clar, idei nu mai aveam,
Nu mai găseam deloc alterative
Oricât în vise ceruri străbăteam.

N-avean nici semne simple şi discrete
Care să-mi dea măcar frânturi de gând
Pe care să le-adun şi, pe-ndelete
Să le transform în flacără arzând.

Scriam poveşti, uitam de tot să-mi pese,
Că mă numeau, mai mulţi, un visător
Ce-ncepe nebunia să-l apese,
Crezând că poate fi nemuritor.

Chiar scrisul era simplă întâmplare,
Deloc atent la tot ce-aveam în jur,
Furându-mi timp din marea-mi disperare
Numind-i, indulgent, un grav sperjur.

Şi tocmai el, o veste, despre tine,
În zori de zi înseninaţi, mi-a dat,
Fiind, tot el, cel ce-a vorbit de mine
Când vieţii un motiv ai căutat.

Cuvintele s-au prins uşor a spune
Ceva ce se legau de rost real,
Lăsând ascunsă marea viziune
Sub forma de profund material.

Erai acolo, undeva în lume,
O replică a ceva ce trăiam,
Păzită de-a erorilor cutumă
Şi evidenţa lipsei unui neam.

Forţând mereu condiţia banală
A ceea ce era, atunci, să fim,
Dorinţe, dolosiv, au dat năvală,
Forţându-ne, oricum, să le-mplinim.

Noi, dependenţi de-a vremurilor fire,
A fost s-avem un rol elementar,
Cuprinşi de valul ce-n rostogolire
Ne sărăcea de treceri în zadar.

Încorsetaţi de limite discrete,
Timpul a vrut să uite de-amândoi,
Iar noi, în grabă, fără de regrete,
Am devenit ai faptelor eroi.

Prin gesturi, cu speranţe, aşteptate,
Eram deja tandem de neoprit,
Când coapsele-ţi în zvâncet anvântate,
Mă îndemnau în trupu-ţi dezgolit.

Şi pântecu-ţi zvâcnea, mustind fierbinte
Dorinţe ce prindeau, concret, contur,
În simpla lor aducere aminte
A clipei când spuneam c-am să te fur.

Simţeam în tine clipa cum tresare,
Sânii-ţi doreau continuu să îi gust,
Iar tu-mi punei idei la încercare,
Lasându-mi drum ieşirii prea îngust.

Sfidam condiţii, clare evidenţe,
Prevestitorul semn din calendar,
Când revărsări de mari coincidenţe
În tine se-ntâlneau ca dat din dar.

Consens de seară

Ca semn de vară-nfierbântată,

Lianei

Simţeai că-ţi trece timpul fără fapte
Ce le voiai şi le aveai motiv
Din zori de zi, până târziu în noapte,
Cu rost deplin, deja imperativ.

Ştiai că vreme e prea mult trecută,
Dar tot priveai spre un reper fixat,
Ce-ţi devenise ţinţă absolută,
Menit a fi de-a pururi de urmat.

A vrut să ne-ntâlnească întâmplarea,
Într-un context ce se voia corset
Când dăruia extremelor urmarea
Cu-n adevăr păstrat mereu secret.

Dar chiar şi-aşa, tot ai găsit, o formă
Să-mi laşi contrariul simplu cunoscut,
Extrapolând a criticilor normă
Peste un timp ce l-am numit trecut.

Şi într-o seară, într-un miez de vară,
Răbdarea-n grabă mare s-a schimbat,
Lasându-mă surprins întâia oară,
Privindu-ţi trupul gol, întins în pat.

Gustându-ţi sânii mă chemai în tine,
Nici nu puteam altfel să îţi răspund,
Ştiind că mi-este dat a-ţi aparţine,
Şi-a-ţi fi, şi-n amintiri, mereu profund.

Elementar, condiţia umană,
Accentua conceptul de tangaj,
Părând a fi ispită şi capcană
Sub al simţirii, clasic, camuflaj.

Mi-erai îndemn spre liberă pornire,
În pântecu-ţi ce-ntr-una mă chema
Să-mi las amprenta întru nemurire,
Ca tu să nu mă poţi nicicând uita.

Şi totul, fără minima tăgadă,
S-a întâmplat cu rostul lui firesc,
Păstrându-mă în tine ca dovadă
De adevăr perpetuu, omenesc.

Arzânda flacără

Tu eşti frumoasă... însă-i greu să ştii
Că nu mai ai incredere în tine
Şi-ţi este greu în tine să revii,
Să fii un tot ce ştii că-ţi aparţine.

Nu ştii de poţi departe să ajungi,
De şovăială stai mereu aproape,
Şi iar din tine tainic te alungi,
Laşi deznădejdea-n gânduri să te-ngroape.

Pasul îl vrei mereu altfel de pas,
Mereu ai îndoieli că mergi departe,
Vezi viitorul ca puţin rămas
Şi adevarul îl trimiţi spre moarte.

Deja ceva ţi-am spus şi ştiu c-am spus,
Că vine vremea să devii femeie,
Că vine vremea să priveşti şi-n sus,
Fiind ispită, flacără, scânteie...

În lupta ta eu am un rost şi-un rol,
Ca punte între maluri suspendată,
Să poţi să treci, uitând să cazi în gol,
Chiar dacă vezi cărarea îngustată.

Eu sunt şi viitor, sunt şi trecut,
Sunt un reper fixat în amintire,
Din vremea-n care drumul abătut
Ţi l-ai ales crezând într-o-mplinire.

Chiar dacă e mai greu de înţeles,
Orbiţi de legea zisă omenească,
O altă cale nu e de ales,
Avem doar calea orişicând lumească.

Prin legi divine totul e ascuns,
Nimic nu este simplu, la vedere,
Dar fapta e motivul de ajuns
Ca să te ştii în toate cu putere.

Dându-te dar, primeşti al vieţii dar,
Ce poate nici nu ştii că îţi lipseşte
Ca viaţa să nu-ţi treacă în zadar
Şi să o vezi cum clar se împlineşte.

Nu poţi să fugi, mereu să te ascunzi
De gânduri ce ţi-au fost pilduitoare,
Necunoscutul n-ai să îl pătrunzi
Ştiindu-te ideilor datoare.

Asta-i cam tot, veni-va în curând
Al clipei sens în zori să îţi vestească
Mult aşteptata flacără arzând
Ce va putea oprelişti să topească.

Şi clar vei şti că ea e darul meu,
Că-n ea firesc mă vei găsi pe mine,
Şi că în tine sunt şi eu mereu,
Orice ar fi, de va fi rău sau bine.

Vei tot uita ce-nseamnă-a rătăci,
Să fugi, prin disperări, în altă lume,
Ştiind că orişicând mă poţi găsi
Într-un ecou rostind chiar al tău nume.

Atunci vei şti că ne-am trăit cu-n rost
Fireasca şi lumeasca-mpreunare,
În taina ce ne-a fost drept adăpost
De-a lumii obsesivă cenzurare.

Şi-n tine-n încustat, chiar şi în gând,
Şi-n trupul tău sunt veşnică amprentă,
Particulara flacără arzând
În lumea ta, idee permanentă.

Context de ritual

Acum ai pus, într-un context, ideea
Şi viitorul ei l-ai conturat,
Spre a te şti-n curând că eşti femeia
Ce m-a simţit, prin fapte, ca bărbat.

Nimic nu va putea să te oprească
Să fie totul cum ţi-ai tot dorit,
Şi pântecu-ţi deodată să renască,
Ştiindu-se, ca-n vise, răscolit.

Sânii lăsa-vei gurii mele pradă,
Zorindu-mă să fiu cât mai profund,
Lăsându-ţi ochii, ochii să mi-i vadă
Când prea puţin pătrunsu-ţi să-ţi pătrund.

De întâmplări uita-vei să ai frică,
Lăsându-mi mâna pe piciorul gol
Văzând ce văl de ceaţă se ridică
În clipa când dorinţa intră-n rol.

La ceas de dimineţi, în miez de noapte,
Te vei lipsi de-al lumii ritual,
De haine goi, mereu porniţi spre fapte
Vom defini concretu-n mod real.

Vedere prin ipoteze

Timpul ne cheamă... Nu te poţi ascunde,
Chiar dacă încă poţi să îl ignori,
Pornirile au rădăcini profunde
Ca razele ce stau ascunse-n nori.

Eu recunosc şi-ţi spun că-mi eşti chemare
Şi mi te-arăţi, aproape-n zori, în vis
Ca să-nţeleg că ziua este mare
Putând ajunge drum spre Paradis.

Ne dau târcoale gânduri paralele
Ce ni se ştiu repere pe un drum
Pe care noi, având idei rebele,
Vom merge, împreună, orişicum.

În intersecţii stăm de multă vreme,
Ştii că te văd aşa cum tu mă vezi
Prin ipoteza unor teoreme
În care-ţi ai motive să te-ncrezi.

Secrete n-am şi nu mai ai secrete,
Nici chiar trecutul nu mai e secret,
Ştiute ne sunt faptele concrete,
Pe-al lor făgaş ne punem iar, încet.