Atipica simplificare

Să te duc, iubito, vreau, la munte,
Într-un fel ce nu-l explic, atipic,
Vreau să te dezbrac de amănunte,
Gândul prea complex să îl simplific.

Şi, simţind răcoarea pe-nserate,
Tu să-mi fii supusă şi fierbinte,
Dându-mi definiri controversate
Faptelor ştiute dinainte.

Dintre toate câte ne-au fost date,
Vise să avem de împlinit,
Fără de cuvinte căutate
Sau de timp, de-a dreptul, irosit.

Să te duc, iubita mea, la munte,
Într-un loc ştiut numai de noi,
Să-mi dispară cutele din frunte
Întru nemurirea vieţii-n doi.

Numai noi să ştim, în miez de noapte
Că nimic nu poate fi schimbat,
Şi vom fi săvârşitori de fapte
Spre o cale simplă de urmat.

Evidenţe de motiv

De-atunci, din noaptea iernii,

Gabrielei

Iarna părea că e deja trecută,
Se tot grăbeau luminile în zori,
Când încă-mi prea erai necunoscută
Dar dornică de fapte şi fiori.

Dintr-un nimic rămas în altădată
S-au regăsit ideile-n consens,
Ca totul printr-o faptă întâmplată
Să definească rostul altui sens.

Hainele-au curs, uitate, pe podele,
Mi te-arătai, concret, aşa cum eşti,
Privită şi de cerul plin de stele
Cu-al lor motiv de-a da, continuu, veşti.

În ochii tăi, făcliile aprinse,
De adevărul ce prindea contur
Punea accent pe visele convinse
Că pot fi vinovate de sperjur.

Şi m-ai grăbit, cu-n simţ de profunzime,
Să-ţi fiu pătruns, firesc, definitiv,
În trupu-ţi ce voia să mă imprime,
Păstrându-mă, mereu, ca laitmotiv.

Aveai în pântec dorul şi dorinţa
De-a trece praguri şi-a urca mereu,
Redefinind, prin tot ce-i dat, voinţa,
Şi să îţi fiu, de-a pururi, panaceu.

În rotunjimi de coapse arcuite
Zvâcnind în ritmul sensului firesc,
Spre evidenţa clipei infinite,
Pus se simţea însemnul omenesc.

Şi ţi-am rămas în carne şi în sânge
Definitiv consemn de rost şi vis,
Ca nimeni să nu poată a te-nfrânge
Cât orizontul vieţii-ţi e deschis.

Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.

Profund, dinspre vestiri

În trecere, văd veşti, ce-mi spun de tine,
Şi despre cum va fi să ne găsim
Ştiind că totul, nouă, ne revine,
Ca noi, ai nopţilor, mereu, să fim.

Mi te vestesc ideile fugare
Prin evidenţe ce trăiri extrag
Venite parcă dintr-o întâmplare
Ce ţintuieşte înţelesul vag.

Ideea ni-i, de mult de tot, vestită,
Dar am pierdut-o noi, printre uitări,
Când nu voiam să ne-o avem ispit
Şi nici prevestitoare de-ntrebări.

A devenit acum, de drept, acută,
Şi graba ei ne vrea tot mai grăbiţi,
Lăsând în urmă calea cunoscută
De toţi ce noi ziceam că-s fericiţi.

E timpul să devii o mărturie
A clipei de profund, extrem, însemn
Când vei dori urmarea datorie
A nopţii şi a pasului solemn.

De totdeauna dor

De tine-mi este dor ca de-o idee
Ce vine de demult înspre mai mult,
De tine, o minune de femeie,
Ce-mi pierde traiul zbaterii-n tumult.

Mi-e dor de fapte, îmi e dor de viaţă,
Cu tine timpul să-l mai las uitat,
Sub semn de zori de zi şi dimineaţă
Ori de amurg şi vreme de-nnoptat.

Din vremuri care vin îmi eşti lumina
Ce defineşte rostul de a fi,
Când tu mă vrei coroana şi tulpina
Prin rădăcini ce-n tine se vor şti.

Cuvintele puţine mai pot spune
Din cele ce prin tine prind contur,
Când zorii zilei noaptea vor supune
Lăsându-mă să văd ce am în jur.

Şi-mi este dor, un dor de totdeauna,
De tine şi de-al nopţilor firesc,
De-a fi noi doi, privind înspre furtuna
Şi norii ce, mereu, ne ocolesc.

Verdict de toamnă

Dinspre tomnatece drumuri,

Eugeniei

Era o zi de toamna rece, mult prea rece,
Intraseră şi norii la iernat,
Lumina zile se grăbea să plece
Lasând în urmă-i un concret ciudat.

Privind spre vremea ce urma să vină,
În căutarea unui gând pierdut,
Mi-a fost să văd a patimii lumină
În ochii-ţi ce priveau înspre trecut.

Ideile, cu totul evidente,
Aveau deja un drum cu rost real,
Cu definiri în fapte concludente
Ieşite din confuzul iz banal.

Sânii-ţi fierbinţi lăsau să se-nţeleagă
Motivele de-a nu mai fi supuşi
Unor sintagme ce ştiau că neagă
Atracţia celor ce sunt opuşi.

Fără de gesturi multe, ori cuvinte,
Trupul în haine nu l-ai vrut ascuns
Şi nu mă mai voiai deloc cuminte
În tine regăsindu-mă pătruns.

Frântă de mijloc, fără sprijinire,
Erai într-un continuu-ntors şi dus,
Mă îndemnai spre ţintă cu grăbire,
Sau te opreai voind un ritm redus.

Iar coapsele-ţi erau apoi prinsoare,
Spre a simţi extremul tău profund,
Acolo unde-i rost de-mpreunare
Şi, prin urmare, adevăr fecund.

Apoi nimic nu ne-a mai stat în cale
Când vieţii mă simţeam, trăind, dator,
Sau când ţi-aveai verdicte radicale,
Şi îţi era, de fapte clare, dor.

Visător prin raţiune

Să-ţi spun că te iubesc ar fi prea mult,
Însă nu pot să nu îţi dau de ştire
Că limita răbdării-i pas ocult
Pus în tipar de-o veche amintire.

Nemaifiind deloc un visător,
Nemaiavând de ce să-mi fie teamă,
Mă limitez a fi un muritor
Ce nopţilor de cândva te recheamă.

Câte ceva mai văd că nu mi-e clar
Când apelez la simpla raţiune,
Dar tot mai cred că nu e în zadar
Tot ce-nţeleg că-i necesar a-ţi spune.

Chiar dacă ştiu că nu-ţi mai aminteşti
Promise clipe de a fi-mpreună,
Te simt că tocmai asta îţi doreşti,
Când goală te priveşti sub clar de lună.

Când tresărind te-ntrebi de te doresc,
Şi te gândeşti la ziua următoare,
Îmi este mie clar că te iubesc,
Dorindu-te ca dar şi sărbătoare.