Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.

Definitiv, ca semnătură

M-am încrustat în tine fără milă,
Aşa cum toată viaţa ţi-ai dorit
Din vremea când erai doar o copilă
Ce timpul şi-l avea nelămuit.

Mă simt vizat de orişice dorinţă,
Mă simt reper în gând şi în simţiri,
Şi piedestal de vis şi năzuinţă
Spre regăsirea-ţi marii definiri.

În sunt prezent în graba matinală
Şi-n timpul drămuit de-al zilei pas,
Chiar şi-n privirea ta raţională
Ce-n obligaţii încă a rămas.

La limită, când ziua fuge-n noapte
Mă simţi venit din noaptea cu-amintiri
Ţinând să ştii că îţi voi fi, prin fapte,
Motivul de elocvente împliniri.

Şi iar mă ştii ca existând în tine,
În sânge şi în carne încrustat,
Definitiv, aşa cum se cuvine
Celor ce clipei s-au împreunat.

Făurire de schimbare

Semnelor de schimbare,

Deliei

Timpul părea că are o măsură
Ce depăşea al clipei înţeles,
Lăsând trăirea fără anvergură
Şi chiar fără motiv de interes.

Ai apărut din umbre de lumină
Ştiindu-te mergând pe-acelaşi drum,
Fiind şi tu, cum alţii spun, de vină
Pentru trecutul mult pierdut în fum.

Şi toate s-au făcut a fi chemare
Spre drum cu rost concret, predefinit,
Ce nu-şi avea sfârşit într-o-ntrebare
Ci chiar în adevăru-i clar finit.

Mi te-ai dorit reper de întâmplare,
Voindu-mă în tine încrustat,
Ca să-ţi devin, venind din depărtare,
Un adevăr de nimeni contestat.

Şi toate s-au pornit în mare grabă,
Recolorând al zilei răsărit
Cu-n evident răspuns dintr-o silabă
Când îţi eram, în tine, definit.

În ritmul vieţii te lăsai pătrunsă,
Dorindu-mi un avânt tot mai profund,
Ca orice taină, ce-o aveai ascunsă,
De-mi fi-va întrebare, să-i răspund.

Uitând de ochii grabnic vorbitori,
Te-ai vrut, şi-ai fost, mereu făuritoare
De patimi, de plăceri şi de fiori,
Mereu altfel, cu gânduri schimbătoare.

Timpu-i trecut şi totul e schimbat,
Dar semnele-s rămase la vedere,
În gândul tău sunt veşnic încrustat
Şi-n pântec, îmi simţi urma, cu plăcere.

Atipica simplificare

Să te duc, iubito, vreau, la munte,
Într-un fel ce nu-l explic, atipic,
Vreau să te dezbrac de amănunte,
Gândul prea complex să îl simplific.

Şi, simţind răcoarea pe-nserate,
Tu să-mi fii supusă şi fierbinte,
Dându-mi definiri controversate
Faptelor ştiute dinainte.

Dintre toate câte ne-au fost date,
Vise să avem de împlinit,
Fără de cuvinte căutate
Sau de timp, de-a dreptul, irosit.

Să te duc, iubita mea, la munte,
Într-un loc ştiut numai de noi,
Să-mi dispară cutele din frunte
Întru nemurirea vieţii-n doi.

Numai noi să ştim, în miez de noapte
Că nimic nu poate fi schimbat,
Şi vom fi săvârşitori de fapte
Spre o cale simplă de urmat.

Evidenţe de motiv

De-atunci, din noaptea iernii,

Gabrielei

Iarna părea că e deja trecută,
Se tot grăbeau luminile în zori,
Când încă-mi prea erai necunoscută
Dar dornică de fapte şi fiori.

Dintr-un nimic rămas în altădată
S-au regăsit ideile-n consens,
Ca totul printr-o faptă întâmplată
Să definească rostul altui sens.

Hainele-au curs, uitate, pe podele,
Mi te-arătai, concret, aşa cum eşti,
Privită şi de cerul plin de stele
Cu-al lor motiv de-a da, continuu, veşti.

În ochii tăi, făcliile aprinse,
De adevărul ce prindea contur
Punea accent pe visele convinse
Că pot fi vinovate de sperjur.

Şi m-ai grăbit, cu-n simţ de profunzime,
Să-ţi fiu pătruns, firesc, definitiv,
În trupu-ţi ce voia să mă imprime,
Păstrându-mă, mereu, ca laitmotiv.

Aveai în pântec dorul şi dorinţa
De-a trece praguri şi-a urca mereu,
Redefinind, prin tot ce-i dat, voinţa,
Şi să îţi fiu, de-a pururi, panaceu.

În rotunjimi de coapse arcuite
Zvâcnind în ritmul sensului firesc,
Spre evidenţa clipei infinite,
Pus se simţea însemnul omenesc.

Şi ţi-am rămas în carne şi în sânge
Definitiv consemn de rost şi vis,
Ca nimeni să nu poată a te-nfrânge
Cât orizontul vieţii-ţi e deschis.

Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.

Profund, dinspre vestiri

În trecere, văd veşti, ce-mi spun de tine,
Şi despre cum va fi să ne găsim
Ştiind că totul, nouă, ne revine,
Ca noi, ai nopţilor, mereu, să fim.

Mi te vestesc ideile fugare
Prin evidenţe ce trăiri extrag
Venite parcă dintr-o întâmplare
Ce ţintuieşte înţelesul vag.

Ideea ni-i, de mult de tot, vestită,
Dar am pierdut-o noi, printre uitări,
Când nu voiam să ne-o avem ispit
Şi nici prevestitoare de-ntrebări.

A devenit acum, de drept, acută,
Şi graba ei ne vrea tot mai grăbiţi,
Lăsând în urmă calea cunoscută
De toţi ce noi ziceam că-s fericiţi.

E timpul să devii o mărturie
A clipei de profund, extrem, însemn
Când vei dori urmarea datorie
A nopţii şi a pasului solemn.