Mărime de noapte

Din trăirea nopţii,

Emiliei

Dormeai azi noapte, nu îți e știut
Când dezgolită doar pe jumătate
O rază m-a lăsat de te-am văzut
Dându-mi idei și gânduri motivate.

Nu îmi era, din tot, nimic ascuns,
Mi te vedeam ca vis și ca dorință,
Clar îmi era că astfel dai răspuns
Unei chemări de rost și năzuință.

Picioru-ți unduit, ușor curbat
Mă îndemna să n-am nici o măsură,
Să-l văd a fi o cale de urmat
Spre omeneasca, grabnică, postură.

Și coapsele-ți, sub mână-mi tremurau,
Dându-mi motiv de gând spre dezgolire,
Că ochii nemișcați deja stăteau
Trecându-mă de-a pragului simțire.

Te încordai ușor, trăiai visând,
Mai mult decât în viața ta reală,
Menirea ce, sălășluind în gând,
Se vrea definitivă și normală.

Privindu-te, nu îmi găseam opriri,
Nu mă puteam gândi la alte fapte,
Prin tot trecutul meu cu amintiri
Nu se găsea, la fel, o altă noapte.

Și n-am avut opriri, și m-ai simțit
Când exploram a rosturilor poartă
Lăsându-ți trupul grabnic dezgolit
Ca nici umbriri să nu ne mai despartă.

Totul a fost real și-apoi firesc,
Simțeam fireasca ta întâmpinare,
M-am auzit spunând că te iubesc
Când tu-mi spuneai că noaptea este mare...

Închidere-n deschidere

Continuării prin dorinţele faptei,

Ancăi

Lasă-ţi piciorul după gât s-anine,
Și lasă-mă direct să îți vorbesc,
Poți să mă tragi cu glezna-ncet spre tine
Să ard, să mă aprind, să mă pornesc...

Tot caut să-ți păstrez întreg misterul
Să îl descriu, din când în când, prin vers,
Asemănându-l mai mereu cu cerul
Ce străjuiește-ntregul univers.

Închide-mă-ntre gleznele-amândouă
Să nu am cum departe să mă duc,
Privindu-ți ochii, boabe mari de rouă,
Spre adevăr pornirea să-mi aduc.

Tot resimțind a nopților căldură
De câte ori se-ntâmplă să m-atingi,
Îți desenez a coapselor curbură
Și-mi spun că mi se pare că te-ncingi...

Când fantezii se nasc, în crisalide
Apar idei cu iz alternativ
Prin care drumul drept mi se deschide
Spre tot mai mult, mereu, definitiv...

Iar sânii-ți ce ai vrea să se ascundă
Plătesc tributul lor, nerăbdători
Făcându-mi gândul gata să pătrundă
În profunzime, căutând comori.

În templul tău pătrund și simt piciorul
Ca normativ de ritm sincronizat,
Și-n mângâierea lui resimt fiorul
Clipei dintâi, ce-n vis s-a transformat.

Drum prin aventură

Ne-a fost să fie ieri o zi firească,
Pe drumuri tu, şi tot pe drumuri eu...
Şi drumul, a fost dat, să ne-ntâlnească,
Ca să ne-arate că nimic nu-i greu.

Ştiai că te doream ca aventură
Când mâna-mi odihnea pe-al tău picior,
Şi mi-am lăsat sărutul pe-a ta gură
Simţind că trupu-ţi e tremurător.

Îmbujorarea îţi trăda dorinţa
Când căutai, timidă, să m-atingi,
Gândul fiindu-ţi una cu credinţa
Că focul de-ai aprins, plăcând, să-l stingi.

Şi nevoind sfârşit prin "doar o dată",
Mi-ai dăruit tot trupu-ţi tineresc.
Îndatorându-ţi clipei viaţa toată
Prin zvâcnetul îndemnului firesc.

În liniştea pădurii seculare
Glasul trăirii nu stătea ascuns,
Şi frumuseţea lui mi-era chemare
Şi clar reproş că nu e de ajuns.

N-a fost de-ajuns... şi n-am găsit motive
Să nu mă las purtat de al tău gând,
Şi am cedat dorinţei creative
De a ne şti în Ceruri evadând.

Apoi pe drumuri iar, încă o vreme,
Privindu-te, din când în când fugar,
Vedeam că lupţi, în gând, a nu te teme
De timp şi, mai ales, de calendar.

Târziu, în noapte, am ajuns acasă,
Nimic nu-mi mai părea ca fiind ştiut,
Simţeam singurătatea că apasă,
Cu gândul rămăsesem în trecut.

Pe drumul tău, de-acum, mă porţi în tine,
Aşa mi-ai spus când te grăbeai să pleci,
Şi, cândva, vei fi iar, doar tu cu mine,
În Ceruri, prin păduri fără poteci.

Erai deja, de lumea mea, departe,
În braţe te ţinea un alt bărbat,
Dar visul de alt drum îşi avea parte,
De sensuri şi dorinţe creionat.

În zori privind spre depărtări, prin ceaţă,
C-ai să mă uiţi, ţi-a spus un gând pripit,
Însă deja visai o nouă viaţă,
Pasul, în mers, ţi-era mai liniştit.

Te regăseai prin propria iertare,
Prin care şi-ndrăzneala mi-ai iertat,
Şi m-ai numit motiv de întâmplare,
Dezrobitor de dor încătuşat.

Şi chiar de te mai dor, întreaga-ţi fiinţă
Mă poartă-n ea ca şi instinct primar,
Remodelând-şi propria conştiinţă
Pe calapodul marelui hotar.

Ne-am fost, sfidând a lumilor măsură,
În veşnicia unei ore de trăiri,
Pe drept cuvânt, prin fapte, aventură,
Dar şi stindard de luptă, prin simţiri.

Amintire dintr-o seară

Într-un consens cu gândul, regăsesc,
O amintire fără clar temei,
Dar adevărul ei e omenesc,
Plecând, ca orice faptă, din idei.

Plecând dintr-un firesc predestinat,
Păstrat în timpul care-a tot trecut,
Va fi să fie semn adevărat,
Motivul regăsirii ce ne-a vrut.

Nu mi-eşti străină, nu-i nimic ascuns,
Nimic nu e motiv de a nu-l şti,
Ne-am aşteptat prea mult, ne e de-ajuns,
Venită-i clipa de a ne uni.

Îmi ceri să fie drumul cât mai drept,
Îmi spui că n-are sens o amânare,
Că nu mai vrei să simți că te aştept,
Sau că aştept o altă întâmplare.

Văd începutului drumului cu noi,
Mergând înspre dorita-mpreunare,
Şi clipa când fiind doar amândoi
Ne dezgoleam cuprinşi de-mbrățişare.

Când mă încurc cu-n nastur buclucaș
Din cale mi-l goneşti nerăbdătoare,
Să fie faptei, rânduit făgaş,
Pântecul tău, zvâcnind în așteptare.

Gustându-ţi sânii, gustul de mai mult
Să-mi fie palmei călăuză dreaptă,
Şi şoapta-ţi nerostită să ascult
Când ochii-ți înspre Ceruri se îndreaptă.

Şi te mai văd ca flacără arzând,
Fără-ntrebări spre ziua următoare,
Voindu-mă şi molcom şi-alergând
Şi cu voință mult pătrunzătoare.

Ca să ne fie drumul mai ușor,
Când vin spre tine vii şi tu spre mine,
Şi-ţi simt al împlinirilor fior,
Şi simti cum nemuresc trăind în tine.

Şi te mai văd cum somnul liniştit,
Ţi-l ai simţindu-mi liniştea firească,
Până spre zori, când sânu-ţi dezvelit
Dă iar dorinţei formă omenească.

Îmi amintesc şi parcă văd ce-a fost
În seara ce va fi-n curând să fie
Pasul prin care, doritori de rost,
Dar ne vom fi şi strop de apă vie.

Într-un consens cu viaţa te găsesc,
Un adevăr cu sensuri şi temei,
Ca viaţa, prin normalul omenesc
S-o readucem în firescul ei.

Tăcuţi

Adunând amintiri, pentru tine,

Alice

Suntem tăcuţi, iubito-n astă seară...
Şi ceru-i îmbrăcat în catifea...
Pe raza nopţii îngerii coboară
Când luna, stă, cu noi, la o cafea.

Noi bem, ca pe-o infuzie de vise,
Ce abia-ncape-n cupe de cleștar,
Dorinţa-mpreunărilor promise
Înspre strivirea trecerii-n zadar.

Ceru-nstelat e-aproape, mai aproape,
Când îl privesc privind în ochii tăi,
Şi-ţi văd dorinţa, aprinzând, pe pleoape
De neuitat, mereu la fel, văpăi.

Afară, nu mai mergem, e răcoare...
Căldura sobei ne e dar ceresc...
M-ademeneşti cu-n fel de întrebare
Ca să-nţeleg că totul e firesc...

Îmi las, în părul tău, ascunsă faţa
Şi prind curaj… şi mâinile-mi cobor
Pe sâni... pe pântec... să pricep că viaţa
Tu mi-o redai, să fiu nemuritor.

Lumina lunii mișcă-ncet perdeaua,
Din înălţimea ei s-a coborât...
Sub trupul tău vibrează canapeaua...
Şi-mi spui, şoptit, suav, dar hotărât:

Tu, haide, vino, cât mai vrei să stai
Fără să mergi, când ştii că ai de mers?
E timpul să mă ai, să mi te dai
Şi să clădim, în doi, un Univers.

De rod târziu

Iubito, buzele ţi-s coapte, pline
De mustul dulce-al dragostei târzii,
Se lasă seara şi-mi e dor de tine,
Vreau să te gust, nu-i vremea să-ntârzii.

Vreau să mă-mbăt, gustând pe îndelete
Şi întru tot, blândeţea gurii moi,
Să simt că-mi e o tot mai mare sete,
Ca şi dorinţa ce-o purtăm în noi.

Şi abia poţi să mai ascunzi sub haine
Sânii prea copţi, iubito, prea rotunzi...
Ce-mi lasă înţelese multe taine
Care te fac să taci, să nu-mi răspunzi,

Te-aș tot iubi de-acum o iarnă-ntreagă...
Apetisanţii sâni, care te dor,
Îndeamnă mâna rodul să culeagă,
Să caut al rodirii sfânt izvor.

Eşti toată ca un fagure de miere,
În tine simt al vieţii leit motiv,
În fiecare clipă, în tăcere
Te-aş vrea într-un mereu definitiv.

Tu spre mine, eu spre tine...

Nopţii arzânde,

Valentinei

Eu către tine vin, tu vii spre mine
Ştiind că dat ne este-a se-ntâmpla
Noaptea pe care nu o vom uita,
Avându-ne, ca să ne fie bine.

Şi fi-va-nsemnul faptei luna plină
Ce pana-n zori de zi ne va veghea
Să pot să-ţi vad mereu privirea ta
Bogată în trăiri şi în lumină.

Venind spre mine, ca să vin spre tine,
Firescul omenesc se va-ntampla
Şi viaţa drumul ei şi-l va urma,
Cerându-ne să ştim că ne-aparţine.

Va fi, în muguri, alta primăvara
Ce înflori-vor chiar de va ploua,
După furtună se va-nsenina
Şi-a bogăţie, semne, va da vara.

Venind spre tine, amândoi spre toamnă,
Vom merge orişice s-ar întâmpla,
Şi rodul vieţii îl vei arăta,
Celor ce ştiu, ceea ce eşti, tu, doamnă.

Intrând în iarnă, noi, ca şi zăpada
Vom fi lumină şi vom lumina,
Trecutul va rămâne-n urma sa
Şi ne vom duce, împreună, viaţa.

Şi tot mereu eu am să vin spre tine,
Spre mine tu, venind, mă vei chema,
Nimic în calea noastră nu va sta,
Fiindu-ne-n destin a ne fi bine.