Măsura de angergură

Clipelor furate, viselor...

Mariei

Prea bine știu că tu-mi cunoști măsura
Chiar dacă, tot glumind, altfel o spun,
Gândind că la momentul oportun
În tine dovedită-i anvergura.

Și nu-i deloc o simplă întâmplare,
Iar vorbele au sens și au temei,
Că dincolo de multele-mi idei
Stau faptele ce nu cad în uitare.

N-am cum să mint, și știi și asta bine,
Oricum ar fi altfel și-ntr-un alt fel,
Când îți devin, prin conjuncturi, model
Ideea de-nceput îți aparține.

Tu ai măsura cât și cum încape
În cadrul vieții ceea ce-i concret
Și cât rămâne, ca întreg, complet
Din ce nu vrei cumva să îți mai scape.

Neștiința mea e dreaptă, nu-i injustă,
Ție îți lasă dreptul să alegi,
Și să-ți găsești puterea să-nțelegi
Ce-nseamnă mărginirea de-i îngustă.

Discuții mari cu vorbe demascante
Sunt transformate-n mari filozofii
De cei frustrați și unii, morți de vii,
Măsluitori cu teme aberante.

Ca să-i evit prefer să țin ideea
Ferită de obstrucții fără rost,
Și-n ce va fi, ca și în tot ce-a fost,
Eu să fiu eu, iar tu, doar tu, femeia...

Vestire de revenire

Prin nopţi, prin zile,

Gabrielei

E timpul, iată, să-ți aduci aminte
De cum mi-ai fost dorințelor fior,
Cu trupul gol, golind ce-aveai în minte,
În noaptea cu-ntuneric drept decor.

Erai așa frumoasă, doritoare
De adevărul propriei simțiri,
Că n-aveai timp de clipe trecătoare
Fără-mplinirea marilor trăiri.

Și eu, și tu, și noaptea, eram una
Cu visul tău ce devenise gând,
De a mă ști cu tine totdeauna,
Și-n tine dar, ceea ce sunt, păstrând.

Clipa era de viață hotărâtă,
Dintr-un demult ce nu l-am vrut simțit,
Și-a stat în amintire zăvorâtă,
Făcându-și plan final de negreșit.

Precum vrusesei, nimeni să nu știe,
Luna a stat ascunsă sub un nor,
Numindu-ți clipa pas spre veșnicie
Numindu-mi fapta gest nemuritor.

Eram deasupră-ți plin de nepăsare
Spre ceea ce lăsasei înapoi,
Simțindu-mă dorit și ca urmare
Împlinitoarea pasului în doi.

Opriri n-aveam, nici nu-ți doreai oprire,
Eram un val și-mi devenisei mal
Ce aștepta fireasca dezrobire
Când rodul e un tot, concret, real.

Sunt vremuri noi, aducerea aminte
Ni se impune-n mod imperativ,
Că dincolo de simplele cuvinte,
Viața își are fapta ca motiv.

Ecou de ritm

Oricând, ani, nopţi, zile...

Claudiei

N-am cum, nu pot, privirea să-mi ascund
Când ți se face trupului oglindă
Și între coapse iarăși îți pătrund,
În focul ce chiar vreau să mă cuprindă.

În mâini prind sânii ce ți-s tari, rotunzi
Și plini de taine, vise și dorință...
Voind să știu ce-n profunzimi ascunzi,
Uit de idei și cred în biruință.

Pântecu-ți e, jertfindu-se, altar,
În care îngeri vin să ți se-nchine
Și-n care eu, ca veșnic semnatar
Simt că întreaga lume-mi aparține.

Privirii-mi lași, când ochii ți-i închizi
Chipul senin și sânii ce iau formă
Când îndrăzneți, ori, într-un fel timizi
Noaptea în zi, în minte, mi-o transformă.

Timp n-am de gânduri, nu mai am idei,
Coapsele-ți ard și patul trepidează,
Iar Universul, cu un just temei,
În tine, fără veste, explodează.

În ritm continuu, fără de opriri,
Și acceptând tot ce va fi să fie
Devin ecoul marii-ți dăruiri,
Cu tot accentul ei de armonie.

Te-aud șoptind, te-aud cum povestești
Despre firescul clipei de-mplinire,
Ce a născut de mii de ani povești
Despre supremul faptei prin iubire.

Ochii-mi fug iar și trupu-ți regăsesc
Mi-e dor de el și-l simt fierbinte,
Drumul îl știu și înspre el grăbesc...
Nici tu nu vrei să știi că sunt cuminte...

Seara de schimbare

Ştiindu-ţi aşteptarea...

Danei

În seara asta altfel o să fie,
Ne vom iubi cum nu ne-am mai iubit,
Lăsându-mă să-ți fiu o veșnicie
Simțire că-n sfârșit te-ai împlinit.

Se va-ntâmpla ceva ce, fără veste
Al vieții drum altfel va defini,
Înspre urmarea ce, ca în poveste,
Spre nemuriri, tacit, te va urni.

Te vei voi sub mine toată, goală,
Să poți simți trăirile-mi prin pori,
Lăsând uitării urma de-ndoială
Ce ți-a furat, din curcubeu, culori.

Punându-mi gurii sânii tăi dovadă
Că nu ai timp în vorbe de pierdut,
Ochii-ți vor vrea în ochii mei să vadă
Esența-mpreunării ca trecut.

Visul urca-vei, iar și iar, spre stele,
Uitând în gânduri prea-lumești idei,
Ademenită de idei rebele
În clar consens cu-al faptelor temei.

Și noaptea-ntreagă vei voi-o mare,
Simțind întregul maxim și profund,
Să nu mai lase loc de întrebare
Momentului concretului fecund.

Îți vei simți în pântec tresărirea
Și zvâcnetul răsplatei ce-o primești
Când fundament etern îți pui menirea
Ca adevăr al vieții ce-o trăiești.

Ne vom iubi continuu noaotea-ntreagă,
Uitând de false reguli și pudori,
Dând șanse vieții care ne reneagă
Să ne declare mâine-nvingători.

Iubiți fără iubire

Prin ecoul întâmplării fireşti,

Otiliei

Între noi n-a fost nicicând iubire,
Am curaj de asta să vorbesc,
Vremuri, din trecut, să-ți amintesc,
Ori, de nu mai știi, să-ți dau de știre.

Căutai ceva... în căutare,
Drumul s-a urnit întâmplător
Înspre un moment din viitor
Ce dădea speranțelor urmare.

Adevărul se numea dorință
Ce, în noapte somnul ți-l fura
Și-nspre deznădejde te ducea
Când priveai a vieții folosință.

Și m-ai vrut, ca formă și măsură
Invocându-mi dreptul meu, firesc,
De-a-mi lăsa, în sensul omenesc,
Ca amprentă-ntreaga semnătură.

Între coapse-ți n-aveam îndurare
Să găsesc motiv de-a fi grăbit,
Conștient că-i mult mai nimerit
Să vezi clar ce-i mic și ce e mare.

Iar prin mersul fiecărei clipe
Totul se-ntâmpla până-n final
Ca-ntr-un fel, și tipic și normal,
Semnul vieții să se înfiripe.

N-avea rost să pun nici o-ntrebare,
N-avea rost să dau vreun răspuns,
Faptele erau îndeajuns
Ca o ceartă fără de-mpăcare.

Și-au fost toate date ca să fie,
Tu să-ți ai un scop, să-l împlinești...
Va veni și vremea să plătești
Hotărâta-ți mare nebunie.

Noaptea de dans

Din miezul unei nopţi de vară,

Georgianei

În noaptea asta ne vom fi de toate,
Făcând ce e firesc și omenesc,
Dintre uitări dorințele vom scoate
Simțindu-le, prin fapte, cum ne cresc.
a
În dans de trupuri calde și flămânde,
Al nopții miez, din plin, ne va găsi,
Chiar stelele, din Ceruri, tremurânde
Vor sta cu insistență-a ne privi.

Mi te vei vrea a mea, ca și în vise,
Și mă vei vrea al tău, nu doat idee,
Cu toate câte-s vieții circumscrise
Să-nveți cum e, și să te simți, femeie.

Din gând te știu deja în așteptare,
Nu pot nici așteptarea-mi să o neg,
Și noaptea va veni și va fi mare
Ca să mă ai în tine ca întreg.

În pași de dans fixați de amănunte,
În sânge-am să-ți rămân, definitiv,
Cu semnele și tâmplele-mi cărunte
Și gându-mi cu accent demonstrativ.

Suntem veniți în lume de departe,
Vom ști, în noaptea-aceasta, cu ce rost,
Și cum vom fi știuți și după moarte,
Într-un prezent ce viitor ne-a fost.

Definitiv și pentru totdeauna
Ne vor veni idei și gânduri noi,
Când va voi, spre zori, să doarmă luna,
Știindu-ne, într-unul, pe-amândoi.

În noaptea asta trupurile noastre
Mereu într-unul se vor contopi,
Ca semn că din tăriile sihastre
Lumina s-a pornit a ne uni.

Mărime de noapte

Din trăirea nopţii,

Emiliei

Dormeai azi noapte, nu îți e știut
Când dezgolită doar pe jumătate
O rază m-a lăsat de te-am văzut
Dându-mi idei și gânduri motivate.

Nu îmi era, din tot, nimic ascuns,
Mi te vedeam ca vis și ca dorință,
Clar îmi era că astfel dai răspuns
Unei chemări de rost și năzuință.

Picioru-ți unduit, ușor curbat
Mă îndemna să n-am nici o măsură,
Să-l văd a fi o cale de urmat
Spre omeneasca, grabnică, postură.

Și coapsele-ți, sub mână-mi tremurau,
Dându-mi motiv de gând spre dezgolire,
Că ochii nemișcați deja stăteau
Trecându-mă de-a pragului simțire.

Te încordai ușor, trăiai visând,
Mai mult decât în viața ta reală,
Menirea ce, sălășluind în gând,
Se vrea definitivă și normală.

Privindu-te, nu îmi găseam opriri,
Nu mă puteam gândi la alte fapte,
Prin tot trecutul meu cu amintiri
Nu se găsea, la fel, o altă noapte.

Și n-am avut opriri, și m-ai simțit
Când exploram a rosturilor poartă
Lăsându-ți trupul grabnic dezgolit
Ca nici umbriri să nu ne mai despartă.

Totul a fost real și-apoi firesc,
Simțeam fireasca ta întâmpinare,
M-am auzit spunând că te iubesc
Când tu-mi spuneai că noaptea este mare...