Concluzii în amânare

Eşti aşa frumoasă... Cum să-ţi spun,
Nu îmi sunt cuvintele destule,
Nici nu pot mai multe să adun,
Nu le pot include în formule...

Nici un semn nu are rost sau rol,
Nici idei vădit comparative,
Toate sunt un simplu protocol,
Căutând senzaţii disjunctive.

Nici nu pot întregul să-l împart
Ca să-mi demonstrez concret ideea,
E extrem de greu să mă despart
De ceea ce eşti, ce văd: femeia!

Vorbele concrete le abţin,
Sau, altfel, nu ţi le spun pe toate,
Teamă-mi e să nu te tot reţin
Cu nişte idei prea limitate.

Dar privirii nu îi sunt stăpân,
Nici simţirii nu mă pot opune,
Doar tăcând mai pot un timp s-amân
Clipa-n care multe îţi voi spune.

Freamăt de privire

Te tot privesc... Ţi-s formele perfecte,
Sânii-ţi rotunzi sunt prea ispititori,
Dându-mi privirii umbre şi efecte,
Ochii fiindu-mi mult iscoditori.

Nimic nu poate a le fi oprire
Peste-al tăcerii nesfârşit hotar,
Descoperind, cu-n freamăt în privire
Pântecul tău, cupolă de altar.

Şi coapsele, minune potrivită
Ideii că firescul omenesc
Nu este nici dorinţă, nici ispită,
Ci doar un dar suprem, dumnezeiesc.

Formele lor, menite drum să fie
Spre porţile trăirilor de vis,
Mi te arată strop de apă vie,
Chiar un izvor cu gust de paradis.

Au umbrele fireasca lor menire,
Lasându-mi dreptul de-a-mi reaminti
Întâia noapte, clipa-ţi de trăire,
Şi dăruirea-n pragul zorilor de zi.

Din dar, dar

Dacă te-aș prinde, în mijloc de noapte,
Când stelele se-arată că-s fierbinți,
Ți-aș spune că lipsindu-ne de fapte
Deloc nu am putea să fim cuminți.

Și n-ar putea, altfel, deloc să fie,
Ne-am fi exemplul cel mai concludent
Ce ne-ar ajunge clară mărturie
Că adevărul e mereu prezent.

Mi-ai da, prin existența ta, motive
Să-ți fiu părtaș trăirilor de vis
Când nu există căi alternative,
Și imposibil orice compromis.

Tu, goală toată, fără de sfială
M-ai îndemna să te cunosc și gust,
Știind prea bine că aș da năvală,
Gestul fiind neponderat, dar just.

N-aș ține cont de nici o altă șoaptă
De nu ar fi sumarul corolar
Și apogeu ce viața ne îndreaptă,
Din dar fiindu-mi, tu, al clipei dar.

De foc şi rost

De foc te simt şi foc te vreau să fii
În noaptea-n care vieţii ai să-mi vii,
În care defini-vom, simplu, noi,
Ce-nseamnă bucuria vieţii-n doi.

Ţi-s ochii jar, privirile văpăi,
Dând semne de-ale inimii bătăi,
Lăsându-ţi adevărul fără scut,
Să pot să-ţi spun că-mi este cunoscut.

Tot jar, încins, e-n pântecu-ţi rotund,
Nu-mi lasă loc dorinţa să-i confund,
Mi se arată chiar prevestitor
Al clipei ce-şi vrea visul ca decor.

Şi tot privirea o găsesc motiv
Ideii de extrem imperativ
Ce-n tresărirea sânilor dă semn,
Fiindu-mi, şi dorinţă, şi îndemn.

Eşti foc aprins, foc sacru, foc firesc,
Iar pântecu-ţi e-altarul îngeresc,
Şi-n care legământ am să-ţi rămân
Al nemuririi pururea stăpân.

Motiv de carte

De-ar fi să-mi spui că vii în miez de noapte
N-aş zice vreodată să nu vii,
Ba chiar te-aş îndemna cu gând de fapte
Să nu te-abaţi din drum, să nu-ntârzii.

Acelaşi gând din ultima chemare
Ce nu-mi lăsa motive să m-ascund,
Va fi, din nou, motiv de întâmplare
Ca să mă simţi neobosit, profund.

Mereu, mereu, o ploaie de dorinţe
Se va voi un clar consens de rod,
Dând fanteziei rosturi şi tendințe
De podium ori de simplu eşafod.

În ochii tăi se vor aprinde stele
Să pot ţinti al clipei ţel sublim,
Când, liberi de extremele rebele,
Uniţi, în trupul tău, va fi să fim.

Te vei dori un vers de poezie
Înscris firesc în pântecu-ţi flămând,
Spre a-l păstra-n deplina-i frenezie
Ca adevăr al unui ultim gând.

Şi am să scriu, la fel, fără de grabă,
Dând literei şi un contur rotund,
Iar tu, punând accente pe silabă,
Vei spune cât şi unde să pătrund.

Cu adevăru-n faţă, în veştminte
N-ai să doreşti deloc să te mai ştii,
Ca poeziei tu să-i dai cuvinte
Voind o carte-ntreagă să devii.

Concret de noapte

Dintr-un februarie altfel, nou,

Luminţei

E-așa frumos... Îți văd piciorul gol,
Cu bun motiv îl lași privirii mele,
Prea bine știi că nu-s deloc domol
Și-mi place să te văd privind spre stele...

Îmi este cald... Afară-i foarte frig,
Te dezvelești și cred c-așa-i mai bine,
Să stau pe loc încerc, mă și oblig,
Privirea însă-mi fuge către tine.

Ți-e trupul gol... Nu pot să mă opresc,
Mâna-mi pe sâni în grabă se coboară,
N-aș vrea, prin tot ce fac să te trezesc,
Mâna-ntre coapse brusc mi se strecoară.

Credeam că dormi... Mă dau însă bătut,
Nu mai gândesc, simt coapsa tremurândă,
Și drumul ce îmi este cunoscut
Îmi e capcană, prin dorinți, flămândă.

N-aștept deloc... În pântec simt că-i foc,
Și zbatere, și în continuu fierbe,
Spre mai profund, cu dor, îmi face loc,
Jucându-se cu unduiri superbe.

Îmi spui ceva... În brațe mă cuprinzi,
Vrei timp să-mi dai, uitând de-a vieții clipă,
Dar și să simt că iarăși te aprinzi,
Și n-ai motiv, prin grabă, de risipă.

Resimt firesc... Firescu-l înțeleg,
Buzele-ți ard și caută-nsetate
Redefinirea sensului întreg
Răstălmăcit de vise spulberate.

E totul nou... Așa îmi zici și-ți zic,
Când noaptea ne-amintim că e trecută
Și înspre Ceruri ochii mi-i ridic
Simțindu-te cu totul renăscută.

Corolar de calapod

La păcat mai stau cu gândul...

Oare aş păcătui

Dacă, undeva-ntr-o seară,
Sub un cer senin de vară,
După datină şi lege,

dat ar fi şi ne-am iubi?...

Pun prea repede-ntrebarea...

simt că asta vrei să spui,

Când îţi spun că nu-s probleme
Şi nu ai de ce te teme
Viaţa-şi are clar făgaşul,

n-ai cum praguri să-i impui.

Nici nu-i nouă întrebarea,

ţi-a dat totuşi de gândit,

Chiar ţi-a ieşit înainte,
Ca să ştii, să iei aminte
Când se pregătea-ntâmplarea

de a şti că m-ai găsit.

Pari a fi simplă ispită,

o părere, nu motiv,

Însă nici o întâmplare
Fără semne de-ntrebare,
Nu mai pune la-ndoială

adevărul normativ.

Chiar aşa... ce e păcatul,

când concretul e firesc,

Calapod fiind ideea
Că bărbatul şi femeia,
Prin condiţia firească

doar aşa se definesc?

Mă întreb şi pentru tine,

dacă e sau nu păcat,

Să-ţi doreşti a fi cu mine,
Să mă ştii păstrat în tine,
Devenindu-ţi, prin trăire,

pas pe pragul mult visat?

Unde s-au pierdut nuanţe,

ori chiar s-au schimbat culori,

De-au ajuns la judecată
Toate câte altădată
Dovedeau că împlinirea

e lipsită de erori?

Mie însă-mi eşti răspunsul,

nu motivul de tăgadă

Ce şi-l are omenirea
Când, negându-şi definirea,
Rostul și Dumnezeirea

nu mai poate să şi-o vadă.