Verdict de toamnă

Dinspre tomnatece drumuri,

Eugeniei

Era o zi de toamna rece, mult prea rece,
Intraseră şi norii la iernat,
Lumina zile se grăbea să plece
Lasând în urmă-i un concret ciudat.

Privind spre vremea ce urma să vină,
În căutarea unui gând pierdut,
Mi-a fost să văd a patimii lumină
În ochii-ţi ce priveau înspre trecut.

Ideile, cu totul evidente,
Aveau deja un drum cu rost real,
Cu definiri în fapte concludente
Ieşite din confuzul iz banal.

Sânii-ţi fierbinţi lăsau să se-nţeleagă
Motivele de-a nu mai fi supuşi
Unor sintagme ce ştiau că neagă
Atracţia celor ce sunt opuşi.

Fără de gesturi multe, ori cuvinte,
Trupul în haine nu l-ai vrut ascuns
Şi nu mă mai voiai deloc cuminte
În tine regăsindu-mă pătruns.

Frântă de mijloc, fără sprijinire,
Erai într-un continuu-ntors şi dus,
Mă îndemnai spre ţintă cu grăbire,
Sau te opreai voind un ritm redus.

Iar coapsele-ţi erau apoi prinsoare,
Spre a simţi extremul tău profund,
Acolo unde-i rost de-mpreunare
Şi, prin urmare, adevăr fecund.

Apoi nimic nu ne-a mai stat în cale
Când vieţii mă simţeam, trăind, dator,
Sau când ţi-aveai verdicte radicale,
Şi îţi era, de fapte clare, dor.

Visător prin raţiune

Să-ţi spun că te iubesc ar fi prea mult,
Însă nu pot să nu îţi dau de ştire
Că limita răbdării-i pas ocult
Pus în tipar de-o veche amintire.

Nemaifiind deloc un visător,
Nemaiavând de ce să-mi fie teamă,
Mă limitez a fi un muritor
Ce nopţilor de cândva te recheamă.

Câte ceva mai văd că nu mi-e clar
Când apelez la simpla raţiune,
Dar tot mai cred că nu e în zadar
Tot ce-nţeleg că-i necesar a-ţi spune.

Chiar dacă ştiu că nu-ţi mai aminteşti
Promise clipe de a fi-mpreună,
Te simt că tocmai asta îţi doreşti,
Când goală te priveşti sub clar de lună.

Când tresărind te-ntrebi de te doresc,
Şi te gândeşti la ziua următoare,
Îmi este mie clar că te iubesc,
Dorindu-te ca dar şi sărbătoare.

Roşu-n văpăi

Te văd şi-acum în roşu îmbrăcată
Ca-n seara toamnei ce ne-a fost însemn,
Lăsându-ne firescul altădată
Ca motivare, vis şi chiar îndemn.

I-ai fost pornirii mele-ntâmpinare
Fără idei de timp în aşteptări,
Punând în rol fireasca întâmplare
A mult prea multe gânduri de-ntrebări.

Câteva clipe ne-au schimbat ideea
De-a fi, prin definire, separaţi
Fiind astfel bărbatul şi femeia
Ce nu pot fi de vis îndepărtaţi.

Precum voiam, ai vrut să te văd goală,
Şi-apoi să văd că-ntr-adevăr mă chemi,
Pierzându-ţi orice urmă de-ndoială
Că ţi-ai avea motive să te temi.

Deschiderea de drumuri mi-era clară,
Şi-ai tresărit când am pornit grăbit
În tine să-mi las urma să nu piară
De cumva voi ajunge rătăcit.

Cu buzele simţeam cum sânu-ţi tare
Trăia simţind un freamăt şi-un fior
Când trupu-ţi în continuă mişcare
Plăcerii se deda cuprins de dor.

Şi mă-ndemnai, intrându-mă în tine,
Şoptirea începută să ţi-o gust,
Ca timpul complezenţa să-şi decline
Recunoscând că poate fi injust.

Pătruns în carne-ţi pătrundeam şi-n sânge,
Şi să m-absorbi cu totul îţi doreai,
Ca totul, mai apoi, să poţi restrânge
La datul ce din dar voiai să-mi dai.

Nimic n-ar fi putut să ne separe,
Nu mă putea, nu te putea opri,
Să-mi fii mereu motiv de împăcare
Când trupu-ţi gol sub mine-l voi găsi.

Şi iar, şi iar, te-am tot găsit ispită,
Nici nu voiam ideea să-mi ascund,
Văzându-te dorinţelor grăbită
În creuzetul vieţii să-ţi pătrund.

Urma firescul fără ezitare,
Mi te-arătai în zbateri de trăiri,
Şi-mi arătai mereu în aşteptare,
Trupu-ţi fixat de gându-mi din priviri.

Ştiai fără-ndoieli, erai convinsă
Că-n tine mă aveai asimilat,
Dar tot erai o flacără nestinsă
Şi mă voiai mereu învăpăiat.

M-aveai ca gust, ca formă, ca mişcare,
Şi te priveam cum jocul îl porneşti,
Mişcându-ţi trupul fără încetare
Dând clipei o nuanţă ca-n poveşti.

Sânii-ţi lăsai, în palme, spre odihnă,
Când spre odihnă-n tine zăboveam,
Gustându-ne tăcuţi şi cumva-n tihnă,
Priviţi de ploaia ce bătea la geam.

Te văd şi-acum, la fel ca altădată,
Când mi te-ai vrut ca dar, şi mi-ai fost dar,
Lăsându-te de gânduri dezbrăcată,
Lăsând în urmă treceri în zadar...

Accent de parafraze

Tainei fără limte,

Lenuţei

Timpul a trecut... destulă vreme,
A trecut cu totu-n amintiri,
N-avem azi de nimeni a ne teme,
Să vorbim de tainice-ntâlniri.

Eu şi tu... Ne ştim într-o poveste
Ce ne-a fost însemn şi chiar reper
Când ne cercetau a da de veste
Cei ce se credeau cu caracter.

Te priveam, te tot găseam tăcută,
Dar în ochi aluzii îţi găseam,
Îmi păreai cu totul cunoscută,
Dar să te cunosc tot îmi doream.

Şi-ntr-o clipă-a unei nopţi de vară
N-ai mai vrut nici tu să mai aştepţi,
Se vedeau privirile că-ţi zboară
Visul te grăbeai să ţi-l accepţi.

Sânii rotunjiţi, coapsa fierbinte,
Trupu-ţi gol, deja unduitor,
M-a lăsat uimit, fără cuvinte,
Ispitit, grăbit făptuitor.

Ne eram fixaţi de ipostaze,
De lumeşti poziţii definiţi,
Dar şi sub accent de parafraze
Ce acum ne arăta uniţi.

Evident, îţi tot eram dorinţă,
Ritmuri de mişscare îmi dădeai
Pântecu-ţi cerea cu stăruinţă
Dreptul stăpâniri-i să mi-l dai.

Dar mi-erai şi fără de tăgadă
Mi te arătau frumoşii-ţi sâni
Ce, striviţi, voiau a fi dovadă
Că plăcerii îi suntem stăpâni.

Ne trăiam a vieţii aventură,
Fără să ne temem de urmări,
Acceptând reala anvergură
A tăcerii plină de chemări.

Ai simţit când, încrustat în tine,
Deveneam al faptelor consemn,
Când m-ai prins, ca să mă simţi mai bine,
Între coapse să-ţi rămân însemn.

Extremele evidenţe

Însemnului unor asumări,

ea, Nico

Vara era-n toi... era fierbinte,
Nu se-ntrevedeau deloc schimbări,
Chiar şi zorii i-o luau-nainte,
Dând răspunsuri multor întrebări.

Ne furau priviri fără de ţintă
Spre idei de timp înnourat,
Acceptând chiar forma lui succintă,
Undeva, cândva, pe înserat.

Chiar şi-atunci simţirea era trează,
Căutai o cale de mijloc,
Să repeţi un început de-amiază
Ce ne-a prin pe amândoi în joc.

Mă aveai prezent, mereu cu tine,
Dar voiai concretul concludent,
Chiar fugar să poţi a-mi aparţine
Când, în vis, nimic nu-i evident.

Dincolo de simpla conjunctură
Când privirea n-a ascuns nimic,
Te-ai dorit şi marea aventură
Ca, prin tine, rostul să-mi explic.

N-ai mai aşteptat nici o-ndoială
Când a fost din nou să-ţi fie clar
Că te-aş vrea de orice haină goală
Drum să-mi faci cu-al coapselor hotar.

Mă simţeai fixat în profunzime,
Prin cotloane vise dezrobind,
Cercetând prea blând ori cu asprime
Pântecu-ţi de dor nebun mustind.

Mi-era sete şi erai flămândă,
M-aşteptai să ştii că îmi eşti vad,
Izvorînd în clipa de izbândă
Al vieţii, nevăzut, răsad.

Şi-ncă-odată, clară mărturie,
Ţi-ai dorit să ai, să-ţi dovedeşti
Definindu-ţi ce va fi să fie
Depăşind consemnele lumeşti.

Tandem de iarnă

Prin iarna-nsemnului roditor

Cătălinei

În miez de iarnă, fără de motive,
Îmi este clar, idei nu mai aveam,
Nu mai găseam deloc alterative
Oricât în vise ceruri străbăteam.

N-avean nici semne simple şi discrete
Care să-mi dea măcar frânturi de gând
Pe care să le-adun şi, pe-ndelete
Să le transform în flacără arzând.

Scriam poveşti, uitam de tot să-mi pese,
Că mă numeau, mai mulţi, un visător
Ce-ncepe nebunia să-l apese,
Crezând că poate fi nemuritor.

Chiar scrisul era simplă întâmplare,
Deloc atent la tot ce-aveam în jur,
Furându-mi timp din marea-mi disperare
Numind-i, indulgent, un grav sperjur.

Şi tocmai el, o veste, despre tine,
În zori de zi înseninaţi, mi-a dat,
Fiind, tot el, cel ce-a vorbit de mine
Când vieţii un motiv ai căutat.

Cuvintele s-au prins uşor a spune
Ceva ce se legau de rost real,
Lăsând ascunsă marea viziune
Sub forma de profund material.

Erai acolo, undeva în lume,
O replică a ceva ce trăiam,
Păzită de-a erorilor cutumă
Şi evidenţa lipsei unui neam.

Forţând mereu condiţia banală
A ceea ce era, atunci, să fim,
Dorinţe, dolosiv, au dat năvală,
Forţându-ne, oricum, să le-mplinim.

Noi, dependenţi de-a vremurilor fire,
A fost s-avem un rol elementar,
Cuprinşi de valul ce-n rostogolire
Ne sărăcea de treceri în zadar.

Încorsetaţi de limite discrete,
Timpul a vrut să uite de-amândoi,
Iar noi, în grabă, fără de regrete,
Am devenit ai faptelor eroi.

Prin gesturi, cu speranţe, aşteptate,
Eram deja tandem de neoprit,
Când coapsele-ţi în zvâncet anvântate,
Mă îndemnau în trupu-ţi dezgolit.

Şi pântecu-ţi zvâcnea, mustind fierbinte
Dorinţe ce prindeau, concret, contur,
În simpla lor aducere aminte
A clipei când spuneam c-am să te fur.

Simţeam în tine clipa cum tresare,
Sânii-ţi doreau continuu să îi gust,
Iar tu-mi punei idei la încercare,
Lasându-mi drum ieşirii prea îngust.

Sfidam condiţii, clare evidenţe,
Prevestitorul semn din calendar,
Când revărsări de mari coincidenţe
În tine se-ntâlneau ca dat din dar.

Consens de seară

Ca semn de vară-nfierbântată,

Lianei

Simţeai că-ţi trece timpul fără fapte
Ce le voiai şi le aveai motiv
Din zori de zi, până târziu în noapte,
Cu rost deplin, deja imperativ.

Ştiai că vreme e prea mult trecută,
Dar tot priveai spre un reper fixat,
Ce-ţi devenise ţinţă absolută,
Menit a fi de-a pururi de urmat.

A vrut să ne-ntâlnească întâmplarea,
Într-un context ce se voia corset
Când dăruia extremelor urmarea
Cu-n adevăr păstrat mereu secret.

Dar chiar şi-aşa, tot ai găsit, o formă
Să-mi laşi contrariul simplu cunoscut,
Extrapolând a criticilor normă
Peste un timp ce l-am numit trecut.

Şi într-o seară, într-un miez de vară,
Răbdarea-n grabă mare s-a schimbat,
Lasându-mă surprins întâia oară,
Privindu-ţi trupul gol, întins în pat.

Gustându-ţi sânii mă chemai în tine,
Nici nu puteam altfel să îţi răspund,
Ştiind că mi-este dat a-ţi aparţine,
Şi-a-ţi fi, şi-n amintiri, mereu profund.

Elementar, condiţia umană,
Accentua conceptul de tangaj,
Părând a fi ispită şi capcană
Sub al simţirii, clasic, camuflaj.

Mi-erai îndemn spre liberă pornire,
În pântecu-ţi ce-ntr-una mă chema
Să-mi las amprenta întru nemurire,
Ca tu să nu mă poţi nicicând uita.

Şi totul, fără minima tăgadă,
S-a întâmplat cu rostul lui firesc,
Păstrându-mă în tine ca dovadă
De adevăr perpetuu, omenesc.